OBIECTIVE TURISTICE

Satul Gornovița este așezat în partea de apus a șoselei ce leagă localitatea Balta de orașul Baia de Aramă în partea de nord vest a Lacului Gornovița. Localitatea Gornovița este un sat în comuna Balta din județul Mehedinți, situat în partea de nord a județului, în Podișul Mehedinți. Balta este o comună formată din satele Balta (reședința), Coada Cornetului, Costești, Gornovița, Prejna și Sfodea. Biserica este așezată în mijlocul satului pe o ulicioară care odinuară a  făcut legătura spre nord cu satul vecin Nadanova după cum spun bătrânii și are hramul Sfântul arhidiacon Ștefan. Biserica Sfântul Ștefan din Gornovița a fost construită în jurul anilor 1796-1799, fiind refăcută abia în secolul XIX. Biserica este monument istoric, filială a parohiei Prejna, comuna Balta. În pisania scrisă în 1962, când biserica a fost acoperită cu tablă, se menționează ca an al construcției și zugrăvirii locașului anul 1859. În catagrafia bisericilor din 1845 apare numele preotului Pârvu, al tatălui său, Nicolae care era tot preot și data ridicării bisericii, 1813. Altă sursă menționează anul de 1746. În pronaos se menține inscripția: S-au zugrăvit la anul 1859, august 8, Ioan Zugravul. Picturile murale datează din 1962 și sunt semnate de Gh. Bărbulescu din Tismana. Una din legendele despre această biserică spune că, pe la anul 1796, Sputnicul Gogîlțan s-a lăsat de haiducie și înfințează satul Gornovița împreună cu cei trei fii ai săi, Gogîlțan, Hamza și Raia din care se trage neamul Răieștilor. Cel mai de seamă dintre Răesti a fost Ghiță Raia, tovarăș de arme și de luptă cu Tudor Vladimirescu. Legenda pare să fie adevărată mai ales că istoria confirmă, că pe la anul 1611 există un ,,Crăciun ot Gornovița,, lucru care se confirmă și în anul 1819, iar după cum relatează și C Pajura în Dicționarul său istoric și Topografic al județului Mehedinți din 1947, începe să devină o certitudine că biserica a fost edificată între 1796-1799.  Prin urmare când Tudor Vladimirescu avea ca tovarăș și prieten pe Ghiță Răescu, biserica era construită. Ghiță Răescu avea un fiu, pe Mihai Răescu. Pe vremea Eteriei, Ghiță Răescu îl trădează pe Tudor și de frica pedepsei se ascunde în podul bisericii. Fiul lui Ghiță Răescu, Mihai îl denunță involuntar, iar Tudor îl duce pe Ghiță la Cerneți unde îl omoară. Pe Mihai care a rămas singur îl ia mătușă lui, Icoana, și-l întreține la carte și-l face popă. După Popa Mihai, vine apoi Popa Pîrvu, și apoi fiul acestuia Popa Ion. Clopotnița este separată din lemn clopotul datează din 1955 și returnat în 1966. Cărțile și obiectele datează de la 1962.

Localitatea Comănești este un sat aparținător comunei Bala. Bala este o comună în județul Mehedinți, formată din satele Bala (reședința), Bala de Sus, Brateșul, Brativoești, Câmpu Mare, Cârșu, Comănești, Crainici, Dâlma, Iupca, Molani, Rudina, Runcușoru, Sărdănești și Vidimirești. Biserica parohiala din Comănești este  situată la 53 km N de Tr. Severin si la 12 km de Baia de Arama. Ridicata pe locul unui vechi schit, facut de Milos Iuzbasa. Așezată la poala dealului, înconjurată de cruci vechi, unele cu inscripții chirilice, după ținuta arhitectonică această biserică are personalitate În apropiere se află, de asemenea, o frumoasă troiță de lemn, ridicată în 1941. În Pisanie se consemneaza anul de întemeiere 1879 si anul zugravirii 1882, pictor Simeon Ionescu din Tr. Severin . Pe un perete interior se afla înfatisati color ctitorii : C-tin Frânculescu si sotia Dumitra , Ilinca M . Scânteie cu fiul lor si pr. D. Comanescu cu sotia si fiul.  La proscomidie se vede numele ieromonahului Elisei și al călugăriței Metodia, înmormântată în cimitirul de lângă biserică. Un document păstrat de preotul paroh Blaj ilustrează plecarea părintelui Elisei la Mănăstirea Meteora de pe Muntele Athos: Las pe această tăbliță scris că a sosit ziua să plecăm la Meteora, eu și cu fratele întru credință Pahomie, ca să ne izbăvim de oamenii cei răi și vicleni, că nu este a tuturor credința. Si întru toată amăgirea nedreptății voiu da vouă scrisu cu zestre a moșteni, cu nădejdea că dupre a lui Dumnezeu mila să ne urmați nouă spre tot lucru bun.

Coordonate:   44°58’8″N   22°45’57″E

Ponoarele este o comună în nordul județului Mehedinți, formată din satele Băluța, Bârâiacu, Brânzeni, Buicani, Ceptureni, Cracu Muntelui, Delureni, Gărdăneasa, Gheorghești, Ludu, Ponoarele (reședința), Proitești, Răiculești, Șipotu și Valea Ursului. Denumirea oficială este Biserica Sfântul Mucenic Pantelimon şi Sfântul Ierarh Nicolae. Dar, după amplasarea ei, este cunoscută sub numele de Bisericuţa de sub Stei, datorită faptului că se află chiar sub Steiul Ponorii. Steiul Ponorii este o coastă abruptă şi golaşă care străjuieşte satul în partea de sud arătând că aici s-a produs o ruptură şi terenul s-a prăbuşit deasupra unor nevăzute galerii. La poalele Steiului se află Peştera Şoimului unde se spune că oamenii coborau pe vremuri pentru a prinde această pasăre folosită la vânătoarea cu şoimi. Tot aici se află şi Peştera lui Ilie Hoţu, de care sunt legate legende cu haiduci şi comori. La baza Steiului a fost pe vremuri centrul comunei după cum arată în schiţa sa monografică Sofronie Delurinţu. Singura dovadă este bisericuţa din lemn de stejar în faţa căreia se mai văd şi acum câteva pietre acoperite de pământ care marcau crucile din cimitirul de altădată. Biserica are aspectul unei căsuţe de lemn cu pridvor susţinut de patru stâlpi care s-au aplecat parcă sub povara vremii. Pe stâlpul din partea dreaptă de la intrarea în biserică este săpată în lemn o dată care poate fi cea a ridicării bisericii după cum susţin cercetătorii. Icoana Sf. Ioan Botezătorul şi cele două motive: soarele şi luna de pe catapeteasmă întăresc ideea vechimii construcţiei despre care legenda spune că ar fi fost ridicată de călugărul Nicodim, pe care oamenii l-au alungat de aici şi astfel a ajuns la Tismana. Biserica de lemn din Ponoarele, comuna Ponoarele, județul Mehedinți, a fost construită în 1766. Are hramul „Sfântul Nicolae”. Biserica a fost ridicată și sfințită în anul 1851 pe ruinele altei biserici. Se spune că prima biserică a fost ridicată de călugărul Nicodim. După Catagrafia din 1840 biserica a fost ridicată în 1695 de Pârvu Buce, Radu Răduică, Ilaș Curuiuc și Miloș Crăciunescu. După Radu Crețeanu, conform inscripției săpate pe tocul ușii de la intrare: „luna lui aprilie, 22 leat 7274” anul construcției este 1763. O altă dată, inscripționată pe ușile împărătești, este „1880, Fevrua. 28”. Biserica cunoaște în existența ei mai multe refaceri radicale, adică reconstrucții din temelii, ceea ce explică controversele legate de anul construirii ei. Biserica este construită din lemn de stejar, tip navă cu turla clopotniță. Pridvorul este sprijinit pe stâlpi de lemn legați între ei în arce frânte. Pe fațadă se află icoana de hram. Cea mai veche icoană din biserică se află în pronaos și îl reprezintă pe Sfântul Ioan Botezătorul ținând în mână o cupă și sub ea un papirus pe care este scris: „pocăiți-vă că s-a apropiat înperăția ceriurilor”. Este singura icoană din secolul al XVIII-lea ce se mai păstrează în Mehedinți, majoritatea fiind repictate.

Bala este o comuna in judetul Mehedinti formata din satele Bala (resedinta), Bala de Sus, Bratesul, Brativoesti, Campu Mare, Carsu, Comanesti, Crainici, Dâlma, Iupca, Molani, Rudina, Runcusoru, Sardanesti si Vidimiresti. Biserica parohială Crainici este aşezată între satele Crainici şi Sărdăneşti, din Comuna Bala și este situată la cca 100 m de şoseaua Floreşti – Baia de Aramă. Este construită din cărămidă pe temelie de piatră, având zidul de 0.80m grosime şi este construită tip cetate. Are formă de cruce, este construită în anul 1818 şi terminată în anul 1837. Biserica poartă hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului sau Ovedenia”.Această biserică a fost construită de familia Ion Burnaz cu fiul său Costache Burnaz şi cu soţiile lor Ana şi Roxandra. Bătrânii spun că această biserică s-a făcut de această familie de boieri datorită faptului că în satul Crainici a existat o bisericuţă din lemn, iar la praznicul învierii Domnului acest boier, mergând la biserică de Sfintele Paşti, s-a aşezat pe un scaun care fusese adus de un bătrân ţăran din sat. Acest bătrân, venind şi el la biserică şi găsind scaunul ocupat de boier, l-a apostrofat pe acesta, zicându-i:,

,,- Boierule, dumneata ai puterea să faci o biserică, dar să-ţi aduci un scaun nu ai putut?”/În urma acestui fapt, boierul s-a ridicat, a plecat spre casă şi, până seara, a trecut dealul la cumnatul său, boierul Glogoveanu, şi povestindu-i acestuia indignarea, acesta s-a oferit să-l ajute şi astfel în vara aceluiaşi an s-au apucat şi au confecţionat cărămida şi s-au apucat să zidească biserica.

La început biserica a fost acoperită cu şiţă, iar apoi peste aceasta s-a aşternut tablă. În anul 1965, în urma unei furtuni, a căzut asupra bisericii un brad secular care se afla la câţiva metri de biserică şi prin cădere, acesta a dărâmat turla şi a stricat acoperişul. Fiind monument istoric, în urma acestui accident nu s-a mai dat voie să fie acoperită cu tablă zincată şi s-a acoperit cu şiţă de brad. În anul 1975, deteriorându-se şiţa, preotul paroh dimpreună cu membrii Consiliului Parohial au luat măsuri şi s-a acoperit din nou biserica cu şiţă de stejar. Pisania acestei biserici este următoarea: Aceasta Sfânta biserica ce-şi prăznuieşte hramul „Ovedenia” s-a zidit de către Ion Burnaz cu fiul său Costache Burnaz cu toată cheltuiala la leat 1837, în zilele excelenţei sale Alexandru Voievod şi în zilele P.S Episcop al Râmnicului Matei Zugravul Constantin – Noiembrie 1837, ziua 12. Pisania este scrisă cu litere chilirice, iar biserica figurează ca monument istoric. Pictura este în frescă şi se menţine cea originală.

Localitatea Negoești (în bulgară Негрешти, transliterat Negoeșt) este un sat ce aparține orașului Baia de Aramă din județul Mehedinți, Această Sfântă Biserică este situată în Cracul Bratilovenilor, la margine de sat şi a fost ridicată în anul 1812, din ce reiese din Catagrafia Sfintei Mitropolii a Olteniei (1941). Poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir şi este o biserică mica, fără turlă. La 12 aprilie 1880, a început refacerea ei cu binecuvântarea P.S.S. Episcop al Râmnicului – Noului Severin Iosif Baloescu, iar în anul 1887 a fost terminată şi sfinţită de Episcopul Râmnicului – Noului Severin P.S.S  Ghenadie Enăceanu Craioveanu, în zilele Mariei Sale Regelui nostru Carol  I. Biserica este pictată de zugravul Simeon Ionescu, din Turnu Severin în stil neobizantin, respectând canoanele iconografice. Acoperişul bisericii era iniţial făcut din şindrilă, dar mai apoi peste aceasta a fost pusă tablă, ce este vopsită în roşu. Piciorul Sfintei Mese seamănă cu o piatră de moară, pe care sunt însrise literele BCB. Biserica este din lemn , ridicată pe un soclu din piatră, acoperit apoi cu un brâu de beton. La intrare sunt trei trepte din piatră cioplită. Pridvorul se susţine pe patru stâlpi de lemn, vopsiţi în culoarea maro. Uşile sunt tot vopsite, formate din două părţi, ca şi cele de la prăvălii. Biserica este situată în centrul cimitirului satului. Din cauza înmulţirii populaţiei, Consiliul Parohial de atunci – în frunte cu P.C. Părinte Paroh Petre Tamaş – au decis ridicarea unei biserici mai mari. Din anul 1946, această biserică  serveşte drept capelă pentru cimitir. Ea este dotată cu obiecte de cult foarte vechi, de aproape două veacuri. La 5 septembrie 1975, a fost declarată monument istoric,

Satul Brebina este o localitate componentă a orașului Baia de Aramă, în Nordul Podișului Mehedinți, la 275 de metri altitudine, pe Valea Bulbei. Biserica de lemn din Brebina a fost construită în jur de 1757, refăcută în 1835. În conformitate cu Catagrafia localităților și monumentelor feudale din județul Mehedinți pe anul 1840, biserica din Brebina se ridica la anul 1756 pe moșia lui Hagii de către „d-na Anghelina și popa Iovan Popescu”. Informația catagrafiei este susținută și de două icoane pe blat de lemn, „Soborul Sf.Îngeri” și „Sf.Ioan Botezătorul”, pictate de Nicolae Zugravul la 1757 (icoanele se află la Depozitul eparhial Strehaia). Simion Zugravul pictează la 1834, la comanda lui Dinu Ungureanu, ușile împărătești. Pisania aflată în biserică arată că la anul 1869 „s-au ridicat această sfântă și dumnezeiască biserică pe temelie de piatră…” cu cheltuiala preotului Iordache, a lui Ioniță Piciu din Baia de Aramă și a locuitorilor din Brebina care au contribuit cu zile-muncă. Se consideră că în anul 1869 biserica se reface folosind din vechea biserică materialul bun și înlocuind pe cel uzat. Alte refaceri au avut loc în 1922, 1934 și 1958. Ele au fost încrustate în bârna lungă a pridvorului. Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” este de tip navă, fără turle. Locul lor este marcat pe coama acoperișului de două cruci treflate. Este construită din bârne groase, pe o fundație de piatră, cu tencuială din var și nisip. Pridvorul sprijinit de stâlpi sferici este delimitat de o balustradă înaltă, din șipcă de lemn dublă, orientată pe diagonala ancadramentului, cu un decor original de romburi succesive. Pictura, interioară cât și exterioară, se prezintă sub formă de medalioane, cu imagini ale apostolilor (exterior) și sfinților militari (interior).

Broșteni este o comună în județul Mehedinți,formată din satele Broșteni (reședința), Căpățânești, Luncșoara, Lupșa de Jos, Lupșa de Sus și Meriș. Biserica Cuțuilor, lăcaș de cult cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena a fost ctitorita în anul 1836 de către Constantin Cuţui, fiul căpitanului de panduri Ghiţă Cuţui. Ctitorul, murind  între timp, biserica a fost zugrăvită pe cheltuiala fiului său Mihalache în anul 1840. Ulterior biserica a suferit unele mici transformări, pardosindu-se în întregime cu ciment şi facându-se o uşă nouă. Biserica din căramidă are formă de navă cu pridvor, pronaos, naos şi altar cu doua turle. Pe latura de nord se află un turnuleţ circular cu scara de acces la clopotniţă. În pridvor se află pisania scrisă cu slove chirilice:

“Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce să praznuiaşte hramul Sfinţilor Împăraţi Constandin şi Elena s-au zidit din temelie de dmnealui jupan Constandin Cuţui la leatu 1836 şi sau zugrăvit cu toată cheltuiala şi osteneala dumnealui coconu Mihalache sin Constandin Cuţui la leat 1840 în zilele împăratului nostru Nicolae Pavlovici luna lui august 10, Constandin zugrav”.

Pictura este realizată în frescă de Constantin zugravu. La portretele ctitorilor apare întreaga familie a lui Constantin Cuţui, bărbaţii purtând vechiul costum boieresc, în timp ce femeile au rochii după moda apuseană. Pe peretele nordic apare şi o ţărancă îmbrăcată în costum popular. Textul ne explică faptul că ea este „mătuşa Iţa care le-a făcut mâncare la sfânta biserică”. Se pare că rostul acestui portret a fost de a exprima recunoştinţa zugravilor faţă de această ţărancă care le-a făcut mâncare în timpul lucrului. Această temă este întâlnită şi la bisericile din satele Voloiac şi Jirov, aflate în apropiere de localitatea Broşteni. Ghiţă Cuţui, căpitan de panduri şi de fiul său Constantin, în jurul anului 1815. O legendă deosebit de frumoasa spune că un grup de turci din insula Ada-Kaleh, a răpit-o pe soţia lui Ghiţă Cuţui. Pentru răscumpărare, pandurul a vândut o parte din pământ, clădind mai apoi Cula Cuțuilor. Constantin Cuţui a ctitorit în anul 1836 biserica ,,Sfinţii Împăraţi”, pictura fiind terminată în anul 1840 pe cheltuiala fiului sau, Mihalache.

Seliştea, aşezată pe apa văii Seliştea, este vechea vatră a Isvernei.  În acest sat se găsesc două biserici, una veche din lemn din anul 1763, ce este monument istoric şi alta din piatră şi cărămidă ce datează din anul 1920. Biserica cu hramul “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, este construită din lemn în formă de corabie, cu turlă, lucru cunoscut la bisericile din lemn din regiune, înainte de anii 1800. Biserica datează din anii 1763, iar printre ctitorii ei se crede a fi cei din neamul Făreştilor şi Iacobeştilor, principalele neamuri de la acea vreme. Acest lucru se poate observa şi după însemnările aflate pe spatele unor icoane. Astfel, pe spatele icoanei  Sf. Arhanghel Mihail întâlnim  inscripţia „Iovan Fărescu cu fiii săi, Iancu, Pan şi Lăpădat”, iar pe icoana Sfântului Gheorghe găsim inscripţia „Ştefan Fărescu, Calina, Mihuţă  şi Stana”. Aceste icoane sunt de altă factură, faţă de cele de pe catapeteasma făcute pe la anul 1833, când biserica a fost restaurată de către părintele Nicolae Fărescu, zis Selişteanu (după numele satului). În  anul 1856,  Biserica a fost tencuită, iar în anul 1870 pictată mural în interior şi exterior. Lucru de remarcat este faptul că această biserică, aflată în mijlocul cimitirului nu are pisanie. Seliștea este un sat în comuna Isverna din județul Mehedinți.

Biserica veche Bala de Sus, cu hramul Sfântului Nicolae, este aşezată în partea de răsărit a satului pe un platou mai jos decât biserica nouă. Aceasta este înconjurată de două coline din partea de apus și miazănoapte, precum și de plantaţii bătrâne de salcâm, din această cauză nu are o vizibilitate prea mare din imprejurimi. Pe acest teren, nu a mai fost construită o altă biserica în afara de aceasta, ce a fost construită in anul 1890. Ctitorii sunt enoriaşii parohiei împreună cu meşterii zidari și pictorii care nu sunt cunoscuţi.Pisanie nu are. Este construită din lemn și acoperită cu tablă. Nu are pictură decât numai câteva icoane portative; împrejurul bisericii se găsesc morminte și o clopotniţă fără adăpost. Obiecte de artă cu valoare istorică nu sunt. Necesită zugrăvire exterioară.

Biserica parohială din satul Titerleşti, oraşul Baia de Aramă, jud. Mehedinţi, având hramul „Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil” este monument istoric. Biserica este aşezată lângă şoseaua care leagă Baia de Aramă de Băile Herculane. Pe acest loc nu au mai fost construcţii anterioare. Biserica aparţine locuitorilor din satele Titerleşti şi Bratilov, cu ajutorul cărora a fost construită în anii 1862-1863. Este biserica ungurenilor, ctitorită pe vremea lui Cuza prin contribuţia familiilor de ungureni care se stabiliseră la Bratilov şi Titerleşti. Veniţi din Ardeal, unde exista un spirit mai viu al credinţei, ungurenii au pus mână de la mână şi s-au gândit să-şi ridice o biserică a lor, aşa cum arată I. Ionescu de la Brad, în cea mai izbutită monografie a judeţului Mehedinţi. Biserica a fost ridicată de meşteri sârbi, avându-1 ca principal constructor pe meşterul Dima, zugrăvit la intrarea în pridvor. La vremea realizării ei, biserica a fost o construcţie solidă, remarcată de ochiul atent al neobositului călător C. D. Ionescu: „Dintre cele ce sunt vrednice de luat în seamă în Titerleşti, o atenţie deosebită merită biserica zidită de dânsu”. Construcţie solidă şi durabilă, biserica are hramul Sfinţii Voievozi, după cum arată pisania: „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au zidit această sfântă şi Dumnezeiască biserică, unde se prăznuieşte hramul Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil. S-au început din temelie în anul 1862 şi au luat sfârşit în anul 1863, cu toate cele trebuincioase însă prin ostenelile şi cheltuielile ctitorilor. Între pronaos şi naos este semnalată şi prezenţa unei biblioteci parohiale care cuprinde 300 de volume. În lucrarea sa despre monumentele feudale, N. Stoicescu scrie despre această biserică: „Tătărleşti (Titerleşti) – Mehedinţi – biserică făcută de păstorii ardeleni, pictată în 1854”. Într-un Istoric, păstrat în biserică, înrămat, întocmit de pr. H. Predescu, în 9 sept. 1982, citim că, biserica a fost construită de meşteri sârbi, din piatră, zidurile au grosimea de 1 metru şi are formă de navă. Arhitect a fost Dima, zugrăvit în dreapta intrării în biserică, iar faţada a fost renovată în 1961. Compartimentarea este cea obişnuită: pridvor, pronaos, naos, altar. Prin pridvor, pe o scară de lemn, situată în partea stângă a intrării, are loc accesul în turlă unde se află clopotul. Clopotul vechi a fost ascuns în timpul războiului în Zcicu şi nu a mai fost găsit. Gr. Ivănescu ne-a povestit, în 2001, că cineva din sat le-ar fi spus nemţilor unde a fost ascuns clopotul şi aceştia l-au luat şi l-au topit. Actualul clopot a fost adus cu două care, de la Craiova, de către fostul primar al comunei Orzeşti, de care aparţinea şi Titerleştiul, Pătru Lăzărescu, pentru care a fost şi tras pentru prima dată noul clopot când a murit. Pridvorul a fost închis cu o uşă metalică pentru a proteja pereţii, însă pictura menţionată de I. Ionescu de la Brad a dispărut. Chiar deasupra pridvorului, în exterior sunt zugrăviţi Sf. Arhanghelii Mihail şi Gavriil în culori vii.

Sfodea este un sat în comuna Balta din județul Mehedinți, și se află în partea de nord a județului, în Podișul Mehedinți. Biserica satului Sfodea poartă hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” și este așezată la intrarea în sat pe partea dreaptă, pe o coastă de deal, în același loc cu cimitirul. Este construită între anii 1853-1854, prin contribuția și munca credincioșilor din satul Sfodea, sub conducerea și îndrumarea preotului din acea vreme cu numele de ,,Popa Pitica”. Biserica este în formă de corabie având în față tindă, iar deasupra o turlă unde se află clopotul, are zid de piatră, continuat cu bârne, apoi acoperită cu șindrilă. În anul 1956, Biserica a fost declarată monument istoric, dar a fost  scoasă din rândul monumentelor istorice după 1959, când credincioșii satului au renovat-o din nou și au înălțat-o cu încă 85 cm la acoperiș. Actualmente acoperișul este din tablă galvanizată care s-a aplicat peste șindrilă. Nu este pictată. Catapeteasma este din lemn, iar icoanele de pe ea sunt pictate de un pictor probabil din Banat. Aceste icoane au o pictură decadentă fără nicio trăsătură artistică. Este deschisă cultului și înzestrată cu toate cele necesare.

BISERICA din PREJNA comuna  BALTA- ctitorie a lui Tudor Vladimirescu

Prejna este un sat în comuna Balta din județul Mehedinți și se află în partea de nord a județului, în Podișul Mehedinți. Satul Prejna are o vechime mai mare decât vechimea bisericii actuale, genarul  V.Bauer  îl amintește la anul 1778. După aprecierea unor bătrâni, se crede că ar fi fost întemeiat de un oarecare Prejneanu și de aici numele de Prejna. Biserica cu Hramul adormirea Maicii Domnului este așezată în partea de răsărit a satului, pe partea dreaptă a unei ulicioare. S-a construit din lemn și s-a zugrăvit la anul 1808 cu cheltuiala Slugerului Tudor Vladimirescu, din Vladimiri-Gorj, în colaborare cu ruda sa Gheorghe Duncea, cu care era neam din Prejna, deoarece se xcrede că tatăl lui Tudor Vladimirescu ar fi fost din Prejna din neamul lui Duncea.  Biserica lui Tudor a fost construită din două rânduri de lemn de gorun și acoperită cu șindrilă. Slujerul Tudor Vladimirescu a înzestrat-o cu 30 de stînjeni  de pământ cumpărați de la Gheorghe Sin Chelcea, în hotarul Rumaniorilor și Gornoviței. Biserica ridicată de Tudor n-a rezistat mult vremii, așa că la anul 1859, sub domnia lui Cuza Vodă, sătenii refac din temelie biserica actuală, îngrădind-o cu piatră și cărămidă peste zidurile lui Tudor. Catapeteasma a rămas aceeași de la 1808, în anul 1893, s-a făcut o nouă reparațiede către săteni, în timpul lui P.S.S. Ghenadie Episcop al Râmnicului, altă reparație s-a făcut în 1961. Actuala biserică are formă de navă, cu o singură turlă în față, acoperităcu tablă din 1893 și refăcută în 1955. Pictura icoanelor este din vremea lui Tudor, fiind executată de Ghiță Zugravul  din Ploștina în stil renascentist. Se mai păstrează catapeteasmă și în pronaos o asfel de pictură. Câteva tablouri de pe pereții laterali datează din 1893 și sunt făcute de pictorul Roteanu, în rest pictura este din anul 1859, în același stil al Renașterii. La intrare, în frescă, s-a pictat în exteriorul bisericii de o parte și de alta a ușii Sfinții Apostoli Petru și Pavel ,  deasupra uși s-a pictat Hramul ,,Adormirea Maicii Domnului,,  iar pe turlă s-au pictat Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.  Valoare istorică prezintă doar catapeteasma pe care se găsesc inscripții din 1808. Clopotnița este din zid de piatră construită separat de biserică.  Mai este cunoscut portretul votiv descoperit pe o uşă a bisericii din Prejna, zidită de căpitanul Gheorghe Duncea şi de Tudor însuşi, acesta fiind zugrăvit pe trei scânduri, aflate în prezent în patrimoniul Muzeului de Istorie din Bucureşti.

Biserica din Corcova cu hramul sfinții voievozi a fost construită de Constantin Strâmbeanu, stolnic în anul 1752 pe locul alteia mai vechi. A fost reparată în anul 1889. Pisania din 1752 se afla la Palatul Mogoșoaia ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. Satul Corcova, atestat documentar în hrisovul emis de Radu cel Frumos în anul 1472, se afla în apropierea râului Cosuștea de Motru, pe traseul unui drum roman. Această așezare a avut mai mulți conducători, printre care și descendenții domnitorului Constantin Brâncoveanu și ai domnitorului Gheorghe Bibescu. Viticultura a existat probabil în această zonă în timpul dacilor, fiind o zonă locuită și nu foarte îndepărtată de capitala Daciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Secolele al XIX-lea și al XX-lea: Corcova, ca moșie a Bibeștilor, a cunoscut perioada de glorie la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Prințul Anton Bibescu deținea în zona Corcovei peste 2000 de hectare de teren, atât vie, cât și teren arabil și păduri. Prințul a angajat un tânăr agronom francez pentru a se ocupa de conacul Bibescu de la Corcova și de podgorie, Aristoteles Sauget. Tânăr absolvent ca șef de promoție al Facultății de Științe Agricole din Nancy, Aristoteles Sauget este cel care a reorganizat moșia, a plantat soiuri nobile de viță aduse din Franța și a creat, după metoda obținerii vinurilor de Bordeaux, celebrele Corcovin și Corcovel, cupaje uluitoare având la bază Cabernet Sauvignon, ce au devenit foarte apreciate în Franța: vinul era încărcat în butoaie de lemn de stejar și transportate cu carele cu boi până la Strehaia. Acolo butoaiele erau încărcate în vagoane și ajungeau la Paris. 

În semn de recunoștință pentru devotamentul său, prințul Anton Bibescu i-a dăruit administratorului 50 hectare de teren, pe care acesta și-a înălțat o vilă în stil alsacian. Moșia a decăzut odată cu incendiul din 1907 și apoi în timpul celor două Războaie Mondiale. Corcova era locul preferat de petrecere a vacanței pentru Anton Bibescu și Martha Bibescu, precum și pentru o parte din prietenii lor celebri. Prințul Anton Bibescu era mai mult decât convins că numai în aceste locuri din fermecătorea vale a Motrului își putea redobândi acel mereu căutat echilibru al trupului și al sufletului, pentru a porni din nou, cu nebănuite avânturi, cu sporite energii, pe valurile învolburate ale vieții, în căutarea eternului mister al destinului omului pe pământ. Aici, în conacul de la Corcova, îi plăceau mai ales primăverile, lăsându-se pătruns de amețitorul parfum al atâtor flori pe care le considera numai ale acestui pământ și pe care credea că nu le va mai întâlni nicăieri. Prințul iubea la fel de mult și toamnele Corcovei, trăia clipe de rară fericire când vedea întinsele podgorii copleșite de rod și când atingea, ca o mângâiere, strugurii dolofani și brumării. Desele popasuri la Corcova ale familiei Bibescu au prilejuit vizite celebre ale lui Ion Minulescu, Ion Pillat și alte personalități ale culturii române sau politicii vremii. La îndemnul prințului, aici, în conacul de la Corcova, a scris Mihail Sebastian piesa “Steaua fără nume” pe care o botezase inițial “Ursa Mare” și ale cărei fapte și eroi au fost rupte din realitatea așezărilor din Lunca Motrului. Marele dramaturg consemna în mai 1943.

Zegujani este un sat în comuna Florești din județul Mehedinți. Construită între anii 1832-1835 de către vistiernicul Stanciu Bobăiceanu și soția sa Maria, în vremea domnitorului Gheorghe Voievod, biserica încă păstrează obiecte de cult din acele vremuri și lasă multe semne de întrebare celor care o vizitează. Biserica „Sf. Nicolae” din Zegujani este un ansamblu de monumente istorice aflat la câțiva km de Motru. De cum intri în biserică, privirea ţi se opreşte asupra picturilor, care pe lângă chipurile sfinților și a scenelor importante din biblie, mai expun și chipul celor care de-a lungul vremii au contribuit la ctitorirea și reabilitarea lăcașului de cult. Își poartă veșnicia în tablourile aflate de o parte și de alta a intrării în biserică Ioniță Bobăiceanu, Marica și Laurian Bobăiceanu, Ioniță Popescu și soția sa Maria, soții Ileana și Ion Ghiga, iar în întuneric sub scară, zice-se că e chiar un mormânt al ctitorului. Jilțurile de lemn, frumos cioplite poartă patina vremii, cum de altfel totul aici e impregnat cu istorie, mister și credință. Pictate în tonuri calde, pastelate, peste care timpul și-a pus amprenta, chipurile sfinților te privesc curios și blând. Te întâmpină aici o liniște stranie, iar mirosul de zidărie veche și tămâie întețește acest sentiment. Clopotul, policandrul și alte multe obiecte din dotarea bisericii au aceeași vechime ca și edificiul, dar de-a lungul timpului oameni ai locului, chiar și unități miniere din județul vecin au contribuit la reabilitarea frumoasei bicerici. Se bănuiește că în biserică, sub scară, mărginit de un grilaj metalic ar fi chiar mormântul ctitorului Stanciu Bobăiceanu. Vechi legende spun că în interiorul bisericii, zidit în piatră sub pardoseaua lăcașului de cult ar fi existat pe vremuri dosit un impresionant tezaur, de a cărui existență nu se mai știe nimic și despre care doar bătrânii satului mai știu fragmente de legendă.

Îngerii dorm pe unde-apucă-n tihnă.

(text publicat în revista ,,ȚARA MEHEDINȚULUI,, de Ana Ionele)

Racova este un sat în comuna Ilovăț din județul Mehedinți, Oltenia, România. Dintotdeauna preoţii care au slujit la Ilovăţ au fost slujitorii şi la biserica din satul Racova. Numele de „Racova” vine de la un husar ungur, dezertor, care s-a numit la început Racovski,  apoi şi-a luat numele Racoviceanu, urmaşii săi numindu-se Racoveanu. Racovski a venit pe aceste locuri în fruntea unei potere, să prindă pe haiducul Lagu ce avea ca preferinţă drumul pe culmea ce-i poartă azi numele. Ajungând în locul în care azi e situat satul Racova a hotărât să rămână aici şi să-şi întemeieze o familie. A luat legătura cu locuitorii satului Topolovăţ (azi sat dispărut), pe care i-a convins să-şi construiască locuinţe în apropierea izvoarelor. Aceştia şi-au transportat pe o sanie mare şi bisericuţa de lemn cu ajutorul a 25 de perechi de boi aşezând-o pe dealul ce poartă azi numele de Racoviţa. Bisericuţa datează din jurul anului 1820, iar în anul 1872 (după inscripţia veche) trece prin lucrări ample de reparare şi înfrumuseţare. În 1920, preotul Titu Teodorescu o reînfrumuseţează cu pictură nouă care se păstrează şi astăzi.

Vechea aşezare mehedinţeană Ciovârnăşani – localitate tipică pentru zona colinară de la poalele Carpaţilor Meridionali – este situată la 44 de grade și 35 de minute latitudine nordică si 23 grade și 10 minute longitudine estică, de-a lungul râului Coşuştea, la 27 km nord-est de Drobeta Turnu – Severin și 16 km de orașul Motru. Biserica cu hramurile ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și „Înălţarea Domnului” a parohiei Ciovârnăşani, comuna Şişeşti datează din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Este monument istoric de arhitectură cu nr. 1288 din lista anexa H.C.M. 1160, din 23 iunie 1955. Este înscrisă pe lista monumentelor istorice din 2004 cu cod de listă MH-II-m-B-10290. Clădirea datează din 1837 și este utilizată în prezent pentru săvârșirea slujbelor religioase. Textul vechii pisanii ne spune că această biserică s-a zidit în perioada 1837-1847 pe ruinile unei alte biserici, construită în 1650 de Lupu Buliga Mehedinţeanu – fost căpitan în armata lui Matei Basarab. S-a reparat radical în 1935, adăugându-se hramul ”Înălţarea Domnului”. Biserica are formă dreptunghiulară, construită în cărămidă şi mortar, cu pictură în frescă pe interior. Prezintă dimensiunea 14×6 m, cu absida altarului poligonală, retrasă faţă de zidul corpului principal, cu turla – clopotniţă octogonală deasupra intrării. Planul reprezintă o particularitate rar întâlnită, care învederează pătrunderea şi în mediul rural al gustului vremii pentru inovaţii și anume: lipsa pridvorului, înlocuit printr-o intrare lungă, îngustă şi joasă – 2 m înălţime la uşă, flancată cu o cămăruţă depozit şi de scara de acces la clopotniţă. Biserica cu hramurile „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi „Înălţarea Domnului” din localitatea Ciovârnăşani este un edificiu construit din cărămidă de bună calitate, cu mortar de var şi piatră de râu. Este de plan dreptunghiular, interiorul respectând spaţiul ritualului ortodox, în sensul compartimentării în altar, naos şi pronaos, iar pridvorul este înlocuit printr-o intare lungă, îngustă şi joasă de 2 m, flancată cu o cămăruţă depozit şi de o scară de intrare în clopotniţă. Dimensiunea este de 14×6 m cu absida altarului poligonală, retrasă faţă de zidul corpului principal şi cu turla clopotniţă octogonală deasupra intrării. Este de observat că spaţiul acestui interior apare împărţit în încăperi aproape independente, fiindcă pronaosul este separat de naos printr-un perete plin, prevăzut cu o deschidere centrală mai mare şi două deschideri laterale pentru trecerea dintr-o parte în cealaltă. La rândul său, naosul este separat de altar printr-o catapeteasmă de zid, în care sunt prevăzute deschiderile respective, conform ritualului otodox. Proscomidiarul este sugerat printr-o nişă pe peretele de nord şi închipuie staulul în care s-a născut Iisus Hristos, dar şi mormântul în care a fost pus. Tot aici este masa unde se păstrează sfintele vase necesare săvârşirii cultului. Naosul are forma dreptunghiulară, iar trecerea de la planul circular al cupolei se face prin intermediul pandantivilor, aceste triunghiuri sferice, concave ce rezultă  din spaţiul dintre traseul circular al cupolei şi cele patru arce majore ale naosului. Demarcaţia între naos şi pronaos este realizată printr-un zid străpuns de trei arcade, formula care menţine vie ideea unei departajări a naosului şi pronaosului, dar şi a unei comunicări, datorată posibilităţii de a percepe şi a proteja taina naosului, care nu se dezvăluie decât treptat, mărind bucuria descoperirii sale. Pronaosul este de plan dreptunghiular, având ca sistem de boltire calota cu structura pe pandativi. Biserica este construită din cărămidă şi piatră de râu, zidurile fiind groase de aproximativ 80 cm, iar acoperişul este din tablă galvanizată, la origini fiind acoperită cu şiţă în stil bizantin.Decoraţia exterioară este alcătuită dintr-un singur rând de arcaturi care ocupă toată înălţimea zidului.

Biserica cu hramul „Sfântul Grigore Decapolitul” este un monument istoric din localitatea Șișești, comuna Șișești, județul Mehedinți. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MH-II-m-B-10413. Biserica din Șișeștii de jos a fost ridicată între anii 1909-1935. Construirea ei a început la inițiativa unui comitet local, în frunte cu preotul Constantin Ionescu și membrii: Ion Trandafirescu (învățător), Ghiță Rovența (proprietar), aceștia fiind și epitropi, Ion Nițulescu (cântăreț), Constantin Partenie și Vasile Tudor. Lucrarea a fost încredințată arhitectului Achim Marcovici din Baia de Aramă. Până în anul 1910 a lucrat doar soclul, pentru care a primit suma de 3596 lei, iar restul până la 6000 de lei când a terminat soclul, din piatră cioplită, calcar alb, la înălțimea de 1 metru. Restul lucrării, până la acoperiș, a fost continuat de un meșter italian, Belinie, cu fiul său Napoleon, care au terminat-o în roșu până în anul 1914. Au primit pentru această lucrare suma de 12500 de lei, rămânând doar tencuielile și zugrăvitul. Până la sfârșitul anului 1914, a fost pus și acoperișul de frații Anton și Ignatz Vanderti din Drobeta-Turnu Severin, lucrat din tablă galvanizată. Din cauza unor certuri ivite între membrii comitetului parohial, ca și din cauza primului război mondial, lucrările au sistat. Au fost reluate mult mai târziu, ajungând să se termine cu pictura abia în vara lui 1935, executată de pictorul Ștefan Preda. Clopotul bisericii se află în turla cea mare și are greutatea de 45 de kg. Biserica a fost sfințită în data de 8 decembrie 1935. Ca aspect, prin arhitectură și proporții (28/8 m) biserica din Șișeștii de Jos este una dintre cele mai frumoase biserici din județul Mehedinți. E construită în formă de cruce, cu absidele hexagonale, pe un soclu înalt de piatră. Pe frontispiciu se găsesc trei icoane: în mijloc icoana hramului, Sfântul Grigorie Decapolitul, în dreapta icoana Sfântului Apostol Iacob, în stânga icoana Sfântului Apostol Toma[

Construită la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, biserica Mănăstirii Baia de Aramă reflectă trăsăturile stilistice ale perioadei de înflorire cultural-artistică din timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), înscriindu-se într-un curent artistic în care arhitectura Ţării Româneşti evoluează spre noile direcţii şi viziuni ale epocii brâncoveneşti. Potrivit tradiţiei locale, vechiul aşezământ monahal (iniţial a fost mănăstire de călugări) datează încă din jurul anilor 1400, din vremea Sfântului Nicodim de la Tismana. Un document din 1672 îl menţionează pe egumenul mănăstirii pe nume Evghenie de la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. În locul bisericii de lemn se zideşte însă actuala construcţie abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, în timpul egumenului Vasile Arhimandritul de la Hilandar, la îndemnul domnitorului Constantin Brâncoveanu care, între 9 şi 12 iunie 1695, fiind în trecere de la Cerneţi spre Tismana, încuviinţează şi sprijină ridicarea unui locaş de cult (domnitorul dăruieşte 300 de taleri spre folosul zidirii bisericii). Adevăraţii ctitori pot fi consideraţi Milco Băiaşul, vătaful minerilor din localitate, sârb de origine, care îl rugase pe domnitor să se pună piatra de temelie a noii biserici întru pomenirea fiului său, Milco, precum şi Marele Ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, rudă a lui Constantin Brâncoveanu, care va sprijini lucrarea în numele domnitorului. Din cauza incursiunilor turceşti, construcţia începe mai târziu, la 22 mai 1699 şi se termină la 7 mai 1703, când are loc sfinţirea bisericii. Zidirea propriu-zisă durează însă numai un an, deoarece zugravul, un anume Ivan, se iscăleşte în exteriorul tencuit la anul 1700. În jurul acestui an are loc şi decorarea picturală a locaşului de cult, de către renumitul pictor Neagoe şi ieromonahul Partenie din Tismana. Biserica este zidită din cărămidă şi bucăţi de zgură de la topitoriile minelor de aramă. Zidul de împrejmuire datează probabil din aceeaşi vreme cu biserica, fiind original din piatră de munte legată cu mortar de var nestins, amestecat cu pământ. Mănăstirea şi-a început activitatea încă din anul 1703. Funcţionând ca schit, aşezământul a fost ulterior (înainte de anul 1718) închinat Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Din întregul schit s-au păstrat doar stăreţia, devenită după secularizare casa preotului şi biserica devenită de mir. Chiliile de zid ce ocupau partea dinspre deal a incintei mănăstirii s-au dărâmat cu timpul. La anul 1890 se locuia încă în ele. În ianuarie 2008 s-a reînfiinţarea Mănăstirea Sfinţii Voievozi din oraşul Baia de Aramă, ca mănăstire de călugăriţe sub jurisdicţia Episcopiei Severinului şi Strehaiei, şi având ca stareță pe monahia Isidora Rusu, urmând a funcţiona în cadrul Protoieriei Baia de Aramă, iar din anul 2011 a fost aleasă ca stareță a mănăstirii monahia Mihaela Păiuş.

Pictura murală

Decoraţia interioară foarte frumoasă întregeşte valoarea întregului monument. Pictura originală este executată din pridvor până în altar în tehnica a fresco, păstrându-se integral şi este specifică decoraţiunii interioare de sfârşit de secol XVII, începutul secolului XIX din teritoriul românesc aflat între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, când o serie de edificii cu destinaţie religioasă poartă amprenta renumiţilor pictori regionali, cum sunt şi Neagoe şi ieromonahul Partenie de la Mănăstirea Tismana. Arta portretistică este pusă în evidenţă de chipurile sfinţilor sârbi: Sfinţii Cuvioşi athoniţi Simeon şi Sava (1200; 1235), tată şi fiu, foşti domnitori ai Serbiei, Ştefan Duşan (1308-1355), Sfinţii Mucenici Chiric (în vârstă de 3 ani) şi mama sa Iulița, pictaţi la cererea arhimandritului Vasile şi a lui Milco. Subiecte ca Sfântul Sava şi Simeon, Sfântul Nicodim, pruncul culcat pe disc sunt inspirate din pictura catoliconului Mânăstirii Hilandar, relevând şi influenţe externe asupra canonului pictural tradiţional specific fondului artistic românesc ce se cristalizase până în acea perioadă. Astfel, portretul marelui domnitor sârb Ştefan Duşan (1331-1355) ce se află în pronaos, asemănător cu cel de la Hilandar, pare a fi singurul din ţară. Prin modul artistic de realizare a portretului este exprimată toată veneraţia ctitorului Milco Băiaşul şi a primului egumen Vasile Arhimandrit pentru eroul naţional al ţării lor de origine. Specifice stilului brâncovenesc sunt şi tablourile votive.

Firizu este un sat în comuna Ilovăț din județul Mehedinți, satul era cunoscut în perioada comunistă pentru faptul că aici locuia cel mai bătrân român, Ilie Stamate, zis Mandău, cel mai vârstnic bărbat din România, care a murit în anul 1966 la vârsta de 138 de ani. Numele mânăstirii arată că aceasta era legată de locurile Coşuştei, şi de acestă apă care trecea printr-o zonă populată, pe vremuri, aşa cum arată şi numele unor sate care au dispărut acum din acestă. Cea mai veche şi sigură menţiune a ei o constituie un hrisov din 10 aprilie 1493, din timpul lui Vlad Călugărul care aminteşte de un egumen de Coşuşte care a fost martor al vechilor proprietăţi ale Vodiţei trecute de mânăstirea Tismana. Aşadar cele trei mânăstiri : Vodiţa, Crivelnic şi Tismana, trebuie puse în legătură cu ideea apărării ortodoxismului românesc care se confrunta în acele vremuri îndepărate cu catolicismul aflat în expansiune. Nu întâmplător toate cele trei mânăstiri ca şi Schitul Topolniţei, aflat tot în apropiere, sunt legate de numele lui Nicodim care este considerat întemeietor al lor. Aceasta înseamnă că domnitorii Ţării Româneşti din acea vreme (Vladislav, Radu, Dan I  şi Mircea), toţi din familia Basarabilor, şi-au propus să întemeieze aici mânăstirile ca pe nişte bastioane de rezistenţă în lupta pentru apărarea hotarelor ţării. Şi nu întâmplător cel care a fost investit cu această misiune de înălţare a fost tocmai călugărul Nicodim, cel care-şi făcuse ucenicia la Muntele Athos. Cel care a clarificat problema Crivelnicului a fost profesorul Al. Bărcăcilă care a făcut aici săpături arheologice în anul 1936 asistat fiind de Aurel Decei şi Ioan Berciu. S-au descoperit resturi ceramice, o râşniţă, obiecte de metal, 2 monede de argint şi mai multe morminte. După felul cum au fost îngropaţi oamenii putem trage concluzia că erau călugări (aveau capul pus pe câte o cărămidă şi nu erau în sicriu). Descoperirea cea mai interesantă a lui Bărcăcilă a fost însă aceea că aici, avem de-a face cu două mânăstiri : Coşuştea I şi Coşuştea II. Prima biserică este zidită numai din piatră, iar a doua are printre rândurile de piatră şi rânduri de cărămizi la o anumită distanţă : primul strat de cărămidă pe alocurea dublat marchează în interior, ca şi în exterior, începutul elevaţiei bisericii II peste partea păstrată din biserica I. Arheologul stabileşte nişte raporturi precise între cele două biserici, subliniind importanţa primei construcţii care avea ziduri groase de 2-3 metri.Descoperirea cea mai importantă se crede că au fost rămăşiţele unei inscripţii slave pe o piatră de mormânt pe care Al. Bărcăcilă a reconstituit-o: cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sf. Duh ridicatu-s-a acest cinstit şi dumnezeiesc hram al Sfântului … în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului domn Io Basarab Voevod, de robului lui Dumnezeu ju (pan) Hamza … în anul 6983(1475), aceasta fiind şi pisania bisericii. Concluzia pe care cercetătorul o trage este că această mânăstire a avut un rol strategic, ilustrând o politică fermă a domnitorilor români de a apăra hotarele ţării.

Biserica satului Costeşti  poartă Hramul Sfantului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Este aşezată în marginea de Sud a satului, pe o ulicioară şi este construită din lemn, pe zid de piatră, cu tindă, fără  turle şi fără  pictură murală. Localitatea Costești este un sat în comuna Balta din județul Mehedinți, situat în partea de nord a județului, în Podișul Mehedinți. Balta este o comună formată din satele Balta (reședința), Coada Cornetului, Costești, Gornovița, Prejna și Sfodea. Satul Costești este atestat documentar în secolul al XIV-lea, întemeietorul fiind Petre Medonea. Satul Costeşti   e amintit mai întâi în anul 1486, când are certuri cu Bratilovul. Legat de Valea Cernii prin poteca Tasna, este amintit şi în 1819. Spătarul Căciulat, beneficiarul cărții domnești din 1547 era descendentul lui Petre Medonea (genealogia din 1826). Din 1819 este catagrafiat ca sat pe moșie megieșească cu 37 de familii plătitoare de bir, după ce între anii 1721/1722 Fr. Schwantz a recenzat așezarea Ponor ca sat cu locuitori. Conform Catagrafiei bisericilor din 1845, Biserica Sfântul Nicolae din Costești a fost întemeiată la 1841. În anuarul 1900, este menționat anul 1788. La 1807, aici a avut loc o luptă între turcii din Ada-Kaleh, conduşi de Aga-Arghir şi ruşii şi sârbii veniţi de la Cerneţi, conduşi de Căpitanul Jitcu. Conform documentelor publicate în 1835, biserica este refăcută după un incendiu din 1805, ca urmare a unei lupte ruso-turcă. S-a stabilit în aceeași perioadă că biserica a fost ridicată de către Hagi Opran. În forma actuală, din biserica veche au fost păstrate o parte dintre icoane. Lacașul are pereții nezugrăviți menținând din aerul vechi al secolului al XIX-lea. Pridvorul deschis este susținut de stâlpi cu decor incizat ca și grindă care îi leagă. Bârnele sunt îmbinate în cap de cal, fiind folosite cuie de lemn pentru îmbinare, acoperite ulterior cu mortar. Basida altarului este pentagonală, retrasă față de restul construcției. Ușa de la intrarea în lăcaș este masivă, fiind decorată cu modelul frânghiei răsucite. Uşa bisericii de la intrare este facută dintr-o singură scândură, groasă de cca 10 cm şi foarte rezistentă; în mijlocul ei se gaseşte o ferestruică de cca 10 cm2, care este înfundată cu un dop de lemn de aceeaşi grosime. În interior, se păstrează icoane cu inscripții în chirilică, una dintre ele datând din 1835. Legenda şi bătrânii ne fac să credem că biserica datează cu mult înainte de 1800 şi că în ea s-ar fi adăpostit o poteră, pe  vremea luptelor dintre Turci şi Ruşi şi Sârbi, de care am amintit mai sus. Se zice că una din tabere, ocupând biserica, cealaltă tabară s-a apropiat de biserică să o ia cu asalt şi cu securile au făcut această spărtură din uşă, care se vede şi azi. Neputând să învingă tabăra adversă, se zice că prima biserică ar fi fost incendiată şi din ea ar fi rămas numai uşa, care se păstrează identic şi astăzi. La 1835, a fost refăcută de către locuitorii satului Costeşti şi acoperită cu şindrilă. Icoanele, vasele şi alte obiecte de cult datează tot de la 1835.

După tradiție, prima biserică a fost zidită de Sfântul Nicodim (secolul al XIV-lea. Biserica actuală, în forma de cruce, a fost ridicată în anul 1646, de ctitorul Lupu Buliga. A fost pictată în anul 1673, în frescă, stil bizantin, de zugravii Grigore „Grecul” și Dima „Romanul”. Remarcabilă este tema „Judecata de Apoi”, pictată în fațada exterioară vestică, la fel ca la mănăstirile din Moldova. După secularizare (1863), schitul a fost părăsit și reînființat în 1930. În anul 1932, Comisia Monumentelor Istorice a făcut reparații parțiale și s-au reconstruit trei chilii. S-au executat reparații și restaurari, prin grija Î.P.S. Părinte Nestor, Mitropolitul Olteniei. În ultimii ani s-a construit un corp de chilii și un dig pentru prevenirea inundațiilor.

Mănăstire este situată la NV de orașul Drobeta Turnu Severin, la cca 10km pe șoseaua Drobeta Turnu Severin-Motru, ramificația localitații Izvorul-Bârzii. Cei care folosesc mijloacele publice de transport pot veni cu autobuzele orășenești din piața orașului, care merg în satul Schitul Topolnița de mai multe ori pe zi. Din stația de autobuz a satului se merge pietonal spre direcția vest (prin sat) 1,5 km și apoi la dreapta, prin pădure, 1,5 km. Intrarea în mănăstire se face pe sub clopotniță printr-o poartă masivă de lemn pe care sunt sculptați de la stânga la dreapta: Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Apostol Pavel, Sf. Apostol Petru și Cuviosul Nicodim Sfințitul.

Scurt istoric: biserica actuală a Mănăstirii Topolnița este construită pe vatra unei biserici mai vechi care, după tradiție și unele documente mai vechi, ar fi fost zidită de Nicodim ctitorul Tismanei cam în vremea lui Radu I ( 1374-1375). Dar există și lucrări care arată că a fost construită în locul unei sihăstrii din sec. al XV-lea. Construcția actualei biserici datează din 1646, ctitorii ei fiind Lupu Buliga, vel Căpitan în timpul lui Matei Basarab și al soției sale Stanca. Mormintele lor se găsesc pe dreapta, în pronaosul bisericii. Inscripția de pe mormântul lui Buliga menționează că s-a luptat cu cazacii și cu moldovenii la Teleajen pe care i-a învins categoric. În stânga pronaosului este mormântul Stoichiței, fiica lui Buliga, moartă în decembrie 1653. După 1864, în urma secularizării averilor mănăstirești, schitul a fot părăsit și chiliile construite în 1640 s-au distrus. În anul 1912, Comisia Monumentelor Istorice face reparații parțiale și reconstruiește 3 chilii, iar în 1930, Episcopia Râmnicului și Noului Severin reînființează viața monahală la schit, numindu-l ca stareț pe Ieromonahul Calistrat Proca. Între 1933-1942 este stareț Filip Florescu, cel car în 1937 reușește să mai construiască 2 chilii din lemn. Din 1943, la conducerea schitului a fost starețul Grațian Rudoc. Acesta a confecționat în 1948 tot mobilierul din biserică, pe care l-a sculptat singur. În 1994 încă se mai făceau lucrări de restaurare și reparații începute cu ani în urmă.

Aprecieri tehnice: Biserica are ziduri groase din cărămidă și de piatră. Sub strașină, în exterior, are mai mult rânduri de cărămidă în relief ( așezate pe muchie). Are o turlă mare de zid pe noas, acoperită cu țiglă Biserica este acoperită cu șindrilă. Este compartimentată în altar, naos și pronaos (care este mai puțin încăpător decât naosul). Pronaosul este delimitat de naos printr-un zis acre are deschisă o intrare cât o ușă. Ferestrele sunt înguste.

Pictura: A fost făcută în 1673 de fiul lui Lupu Buliga. Jupân Curea vel paharnic, pe cheltuiala sa, și este lucrată de zugravii: Gheorghe Zuc, grec, și Dima, vlah, în frescă stil bizantin. Frescele originale se mențin și astăzi. Au fost spălate în anul 1920.Pe fațada exterioară vestică se remarcă pictura cu tema: Judecata de Apoi, asemănătoare mănăstirilor din Moldova. Unele inscripții din biserică fac cunoscuți stareții din anii: 1646, 1700, 1811, 1817. Între zidurile schitului Topolnița, Ghiță Cuțui Olteanul și Simion Mehedințeanu, căpitan din oaste de panduri ai lui Tudor Vladimirescu, și-au asigurat un loc de refugiu și de rezistență. Faptul acesta este consemnat pe o placă memorială aflată la intrarea în mănăstire, pe zidul clopotniței. Mănăstirea se prezintă și astăzi cu un turn de strajă și ziduri înconjurătoare.