Pătulele este o localitate în județul Mehedinți, comuna cu cea mai întinsă suprafața, cel mai mare număr de locuitori, în prima sâmbătă şi prima duminică a lunii iunie, se sărbătoresc zilele comunei, intitulând evenimentul – Ziua Recunoştinţei, atestare documentară se regasește după anul 1800, dar pe aceste meleaguri au fost descoperite site-uri arheologice ce atesta asezaminte omenesti încă din neolitic. În localitatea Pătulele, prima biserică, din care își trage obârșia biserica Sf. Nicolae, era într-un bordei, cu clopotnița aparte, undeva pe deal, mai sus decât este comuna acum. Această biserică în bordei, a fost incendiată de turci și de atunci i-a rămas numele de „biserica arsă”. O dată cu mutarea locuitorilor mai aproape de Pătulele, în locul numit Boierești, a fost construită și o biserică pe actualul teren al bisericii Sf. Nicolae, din bârne de lemn, aduse din pădurea Vlădaia, așezate pe patru picioare de piatră. Această biserică, construită dupa 1840, a funcționat ca singura biserică a localității Pătulele. Prin 1883, această biserică devenind neîncăpătoare, s-a construit o biserică din zid cu hramul Sf. Gheorghe, cu ajutorul principelui Alexandru B. Știrbei, proprietarul de atunci al moșiei. În jurul anului 1878, când a devenit improprie pentru serviciile religioase, biserica din lemn Sf. Nicolae a fost închisă la recomandarea Prea Sfinției Sale episcopul Ghenadie Enăchescu, care a vizitat Pătulele. Enoriașii bisericuței din lemn Sf. Nicolae, au strâns fonduri fie din sat, fie din satele vecine, ca s-o ridice din temelie din zid pe cea actuală, punându-i temelia în 1903. Biserica Sf. Nicolae, construită de architect V. Cartianu, pictor Ștefan Năchescu și meșter Bojin Marcovici, cu contribuția boierilor Gh. Crețeanu, Gh. Balș și Gh Moruzzi, a fost sfințită în 8 mai 1905. În jurul bisericii Sf. Nicolae se afla și cimitirul satului, unde au fost îngropați cei ce au decedat până în anul 1873 și unde se găsesc și acum cruci de morminte.
Asezata la o distanță de 80 km. de Turnu Severin si 55 km. de Calafat. Comuna Gârla Mare are un trecut destul de vechi. În centrul comunei lângă șoseaua principală se află construită în aceeași curte cu Biserica parohială și Biserica Pogorârea Sfântului Duh, monument istoric. Poziția vechii așezări a comunei era cu totul alta decât cea de astăzi. Primele locuințe se găsesc pe versantul sudic la loc ferit de inundațiile Dunării. Dupa împroprietărirea de la 1864, vatra satului s-a schimbat, iar primele așezări s-au grupat în jurul unei noi biserici construită mai sus pe platou. În decursul vremii și această biserică s-a ruinat. Pe același loc se afirmă că proprietarii otitilișani din partea locului au văzut nevoia locuitorilor și au ridicat biserica ce dainuiește până astăzi. Din sinodicul întocmit de Pr. Nicolae Blujdescu, care a păstorit din 1911 și i-a întrebat pe cei bătrâni, reiese că această biserică este clădită pe temelia altei biserici mai vechi, motiv pentru care poartă două hramuri “Pogorârea Sfântului Duh” și “Sfânta Troiță”. Conform pisaniei bisericii, piatra de temelie a fost pusă în 1836, iar construcția a fost finalizată în 1838. Biserica este construită din cărămidă arsă cu mortar de var, acoperită cu țiglă, având formă de corabie. În față este prevăzută cu o tindă deasupra căreia se înalță o turlă pătrată acoperită cu table, care datorită uzurii s-a prăbușit. Spațiul dintre coloanele ce susțin acoperișul tindei și turla s-a închis ulterior cu cărămidă și s-au adăugat ferestre și uși în față spre a se mări spațial, devenit o necesitate odată cu sporirea populației. Biserica este împărțită în pronaos, naos și altar. Zidul despărțitor dintre pronaos și naos este construit din caramidă, gros de 0.80 m și străpuns de o parte și alta a unei intrări prin mijloc de două ferestre. Pereții sunt drepți, iar bolțile simple, ușor arcuite. Catapeteasma este executată din cărămidă cu nișe puțin adânci și zidită până sus pe care s-a pictat după iconografia cerută de stilul ortodox. Întreaga pictură atât la interior, cât și la exterior este în frescă după stil bizantin ascetic cu respectarea iconografică. Toate inscripțiile sfinților și pisania sunt făcute cu litere kilirice. În pronaos, pe pereți sunt zugrăviți ctitorii: “Crucerul Seroan Otitelișanu, Doamna Crucereasca Ruxandra Otitelișanca, fiu Sardaru Constantin Otitelișanul, fiul Camuinaru Iancu Otitelișanu, soție Saftica Zetserdaru Dumitrache Polizu, soție Luta, Din Otitelișanu, sora Catinca Cuzasea, nepoata Cristita Nicolae Vladaianu, soție Stana D. Postelnicu, Nicolae Scafes (fiu) soție leanca”. Nici în interiorul bisericii și nici în jurul ei nu sunt morminte ale ctitorilor sau ale altor persoane.
Denumirea de Obârșia de Câmp este de origine slavă și vine de la așezarea acestui sat pe locul unde se întâlnesc multe izvoare, care au fost canalizate între timp și amenajate de către locuitori pentru piscicultură și agrement. Comuna este compusă din doua sate, Izimșa și Obârșia de Câmp, este situată la 65 km S-E de Drobeta Turnu-Severin, la 25 de km de gara Maglavit și 5 km de comuna Cujmir. Documentele găsite în arhiva parohiei sau la Institutul Național al Monumentelor Istorice ne oferă date sumare despre biserică. Din aceste documente reiese că în centrul satului Obârșia de Câmp se înalță biserica cu hramul ”Sfântul Nicolae”. Începută în anul 1802 și terminată în anul 1812, biserica este ctitorie a familiei boierești Gănescu Ilie. Biserica ”Sfântul Nicolae” are un plan dreptunghiular, fără turle sau abside laterale, terminată spre răsărit cu o absidă semicirculară la interior și poligonală la exterior. Corpul bisericii care închide spațiul ritual propriu-zis este de mici dimensiuni, ea măsurând la interior 16,80 m lungime, 5,76 m lățime și o înălțime în naos de 7,26 m. În biserică nu mai există niciun fel de pisanie. Deși nu s-a mai păstrat pisania, din documentele existente în arhiva Institutului Național al Monumentelor Istorice, în ”Fișa de monument” alcătuită în anul 1963 se cunoaște textul ei: „Acestă sfântă biserică cu hramul Sfantul Ierarh Nicolae s-a zidit din temelie în anul 1802 de boierul Ioan Gănescu. Prin munca și cheltuiala credincioșilor din comuna Obârșia de Câmp, s-au făcut mici reparații în anul 1913, iar în anul 1953 s-au făcut reparații generale.” Biserica a primit la interior o decorație pictată realizată în tehnica „a fresco”. Date despre autorul picturii nu se cunosc, numele acestuia nefiind consemnat în pisanie. La intervențiile din anii 1913 și 1956 se stie că pictura „s-a spalat” și apoi a fost integrată. În prezent se lucrează la restaurarea picturii. Un element ce a produs o schimbare în planul bisericii a fost adăugarea unui pridvor deschis pe fațada de vest a bisericii. În niciun document păstrat nu este consemnată data construirii pridvorului. Nu se știe dacă la origini în locul lui a existat ceva, dar în anul 1936, într-o fotografie de arhivă, intrarea este protejata de o copertină realizată din lemn și acoperită cu tablă. Clopotnița este separat în curtea bisericii, zidită în anul 1933, de către enoriașul Gheorghe Popescu (Berbec), cu o temelie din beton, restul din lemn și acoperiș din tablă. Clopotnița a fost și ea modificată, în prezent fiind o construcție în întregime metalică.
Hinova este o comună în județul Mehedinți, formată din satele Bistrița, Cârjei, Hinova (reședința) și Ostrovu Corbului. Parohia Hinova este formată din trei mahalale – Seliștea, Urziștea și Rudaria, numit așa deoarece este formată numai din meșteri de postavi, albii, linguri și fuse. Cele doua mahalale Urziștea și Rudaria sunt despărțite de mahalaua Saliștea de pârâul numit până în anul 1965 când i s-a betonat albia, apa tulbure. Biserica parohiei Hinova, zidită din cărămida arsă și temelia de piatră, are formă de cruce și acoperită cu tablă, având hramul Sfântul Gheorghe. Biserica s-a zidit între anii 1900-1904 pe locul bisericuței vechi din bârne, ce avea hramul Sfântul Nicolae. Această bisericuță a fost adusă din satul bătrân Calateu în satul cel nou din Valea Dunării-Hinova în anul 1845 conform notei document găsită scrisă pe una din foile liturghierului vechi și anume “Liturghia ce slujesc preoții din acest sat cu hramul Sfântul Nicolae și care acum s-a mutat aici în Valea Dunării 1845 noiembrie 8. Dumitru Draghici ot Hinova”. Inițiativa construirii bisericii a fost luată prin stăruința Pr. Slujitor al parohiei Ion Hinovescu decedat, ajutat de un comitet care a ajutat la strângerea de fonduri de la enoriașii parohiei și din satele vecine și la terminarea întregii lucrări. Biserica s-a sfințit în anul 1904 de către Pr. Sfințitul Episcop al Râmnicului D. D. Antim. Pictura bisericii este cea inițială în ulei “stil Tătărescu” și a fost executată în anul 1903 de către pictorul diplomat din Severin Frederich Waidingher.
Fântâna Domnească este un sat în comuna Prunișor din județul Mehedinți. Se crede că biserica a fost inițial ridicată în localitatea Văgiulești, din județul Gorj, în anul 1785, pe spezele stolnicului Constantin Strâmbeanu. Există și o altă variantă, cea a aducerii ei din Maramureș, mai puțin probabilă, inspirată probabil de arhitectura atipică pentru bisericile de lemn din Oltenia: turn înalt, cu galerie închisă, flancat de patru turnulețe, fleșă ascuțită. În anul 1889, la inițiativa prințesei Zoe Brâncoveanu, a fost reparată și repictată. În anul 1910 a fost mutată de prințul Anton Bibescu pe moșia sa din Corcova. În 1948, după naționalizarea conacului și moșiei prințului, biserica a fost folosită ca depozit al I.A.S.-lui din localitate, iar apoi ca și grajd pentru vite. Biserica a fost salvată de la ruinare de avocatul Constantin V. Robescu, juristul I.A.S.-ului din Corcova, care, în 1969, în plin regim comunist, a primit aprobarea Departamentului Cultelor de a folosi materialul lemnos recuperabil și de a reclădi biserica în satul său, Fântâna Domnească. Lucrările de reconstrucție, terminate în 1977, au fost realizate de meșteri lemnari din zonă: Gheorghe Rădoi din Fântâna Domnească, Iosif Dăescu și Ion Ciucă din satul vecin Mijarca. Acoperișul din șindrilă a fost realizat de un meșter din Munții Apuseni. În prezent, cum în localitatea Fântâna Domnească mai există un lăcaș de cult, biserica este folosită ca și capelă funerară în cimitirul din marginea de est a localității. Biserica a fost resfințită în data de 19 octombrie 2008 de Episcopul Severinului și Strehaiei. Anton Bibescu a fost un prinț român, născut într-o familie veche de boieri. A fost avocat, diplomat și scriitor. Înaintea Primului război mondial prințul Anton a fost întâi atașat, apoi însărcinat de afaceri al legației României la Londra și în 1918 intrase în cercul fostului prim-ministru liberal Henry Asquith. Antoine și-a continuat cariera diplomatică la Washington (1920-1926) și Madrid (1927-1931). Anii celui de al doilea război mondial i-a petrecut în România unde soția lui a murit în 1945, iar când proprietățile i-au fost confiscate de comuniști a părăsit țara, fără a se mai reîntoarce vreodată. În autobiografia ei, Enid Bagnold povestește cum a trecut peste Canalul Mânecii argintăria lui Bibescu. Anton Bibescu a decedat la data de 2 septembrie 1951.
Biserica Parohiei Cujmir, cu hramul ”Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, dintru început a fost zidită din temelie de către domnul G.G. Tavlaș, din cărămidă arsă, fără temelie din piatră, cu ferestre dreptunghiulare, foarte mici, cu o singură ușă, pardosită cu cărămidă arsă, acoperită cu olane și pictată în tempera. Din tradiția locală, acest vrednic ctitor, numit de enoriași G.G. Tavlaș, era un vrednic patriot, care își iubea țara și neamul și se stabilise cu pandurii lui la locul numit ”Scăpău”, loc așezat la răsăritul comunei, pe vremuri fiind plin de tufărișuri, de pădure și mlaștini. Locul numit Scăpău începe chiar cu biserica, care este la apusul acestui loc și, am putea spune, chiar la marginea acestui loc. Denumirea de ”Scăpău” a parvenit de la faptul că acest ctitor, Mihail G.G. Tavlaș, scăpa sau se ascundea cu pandurii săi în aceste tufărișuri de pădure mlăștinoase, atunci când prăda caravanele grecilor și turcilor hrăpăreți. În urma mai multor capturări de caravane grecești și turcești și în urma uciderii mai multor greci și turci, s-a hotărât să lase o amintire pe acest loc, clădind din temelie această frumoasă biserică în formă de corabie, cu o frumoasă arhitectură interioară și un frumos pridvor de tip brâncovenesc. De menționat este faptul că zidul acestei biserici este gros de 0,90 m, iar arcadele și bolțile sprijinite pe doi pilaștri, ce despart naosul de pronaos, sunt construite tot din cărămidă arsă, foarte solide. Catapeteasma este tot din cărămidă arsă, de aeeași grosime cu a zidurilor.
După terminarea Bisericii, Mihail G.G. Tavlaș a părăsit aceste meleaguri și nimeni nu a mai știut de el. În anul 1868 aceaastă biserică s-a reparat. În anul 1899, fiind ruinată din cauza cutremurului, s-a reparat și s-a sfințit cu aprobarea sfințitului Episcop al Râmnicului Noului Severin. În anul 1953, biserica fiind pe punctul de a se ruina, preotului Gavrilă Mihai a stăruit și a pus bisericii o nouă temelie de piatră și a făcut reparațiile de zidărie exterioară. În anul 1962-1964-1966 bisericii din Cujmir i s-au făcut reparațiile interioare de zidărie, acoperirea bisericii cu scândură și tablă galvanizată, pardosirea bisericii cu ciment și mozaic de 12 cm grosime, pictarea din nou a bisericii în tehnica frescă de către pictorul Emil Ivănescu din Curtea de Argeș, mobilierul interior confecționat din lemn de stejar, reconstruirea clopotniței din dreapta bisericii din lemn de salcâm. Ca o mențiune, afirmăm că această biserică nu are o vechime mai mare de 1715, deoarece documentele din veacul al XVII-lea B. Țara Românescă Vol. I. doc. Nr. 145 pag.143 și doc. Nr. 60 pag.55 nu amintesc nimic de această biserică, astfel:
Doc.I
”1604/7113/Septembrie 16. Tîrgoviște. Zapis prin care jupâneasa Maria, fata lui Drăghici, Vornicul din Florești de pe Răstoaca Săbărelului, județul Ilfov, muma răposatului Radu Mare Crucer, dăruiește Mănăstirii Cozia, pentru pomenirea părinților, a fraților și a tot neamul ei a fi pomenite în veci. Satele anume: Cujmirul, Pristolul și Burila cu tot hotarul și cu viile și cu morile, pentru ca acestea au fost bătrâne și drept a cine de moșii ale răposatului părintelui meu Jupân Drăghici Vornicul”
Doc.II
”1612/7120/Aprilie 27 Târgoviște. Zapis din timpul domniei lui Radu Voievod, fiul lui Mihnea Voievod, care întărește dania făcută de Jupâneasa Maria Mănăstirii Cozia, în care de asemenea nu pomenește nimic de biserica din Cujmir.
Biserica Sfânta Parascheva din Arginești a fost construită în anul 1928. Butoiești este o comună în județul Mehedinți, formată din satele Arginești, Buicești, Butoiești (reședința), Gura Motrului, Jugastru, Pluta, Răduțești și Țânțaru. În Butoiești sunt cuprinse cătunele Popești, Ștefanu și Tabla. În sat se află două biserici, biserica de sus, din cătunul Răduțești, construită din zid înainte de al doilea război mondial și biserica de jos, din cătunul Popești, construită din lemn în 1821. Una dintre cele mai importante personalități ale localității este Constantin Rădulescu-Motru (1868 – 1957), filosof, psiholog, pedagog, academician și președinte al Academiei Române între 1938 – 1940, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX. Dintre construcțiile laice se remarcă casa familiei Rădulescu, transformată în muzeu memorial al lui Constantin Rădulescu-Motru. În drumul său de la Turnu Severin spre Bucureşti, Regele Carol I a trecut prin localitatea Argineşti. Regele Carol I a fost primit în casa preotului Belbiţă din satul Tabla. Pe raza comunei Butoieşti, Regele Carol I împreună cu suita ce-l însoţea, a făcut un popas, acolo ridicând şi o fântână în Pădurea Argineşti. Se pare că această fântână a fost prima construcţie a Regelui pe teritoriul României. Fântâna a fost distrusă pe timpul comunismului, acolo fiind ridicată o unitate militară. Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut în data de 20 aprilie 1839, Sigmaringen şi a decedat la data de 10 octombrie 1914, la Sinaia. Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară.
Biserica de lemn Sfântul Nicolae a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Monumentul istoric este neconservat. Situat în vatra satului pe un platou larg, alături ridicându-se în acești ani noua biserică, cu același hram. Biserica de lemn, ridicată în 1909, este a doua ca mărime din cele câte mai sunt în picioare. Reparațiile ulterioare nu i-au afectat ținuta arhitectonică. Biserica a fost dezafectată din cauza degradării fundației. Obiectele de cult sunt mutate în noul lăcaș. Se mai păstrează picturile, catapeteasma și un foarte frumos policandru. Pridvorul este degradat. Vârful turlei este acoperit de tablă solzată. În cimitirul vechi se găsesc doi stâlpi sculptați și bârne din biserica de lemn construită în 1804, declarată monument în anul 1955.
Dumbrava este o comună în județul Mehedinți, formată din satele Albulești, Brâgleasa, Dumbrava de Jos (reședința), Dumbrava de Mijloc, Dumbrava de Sus, Golineasa, Higiu, Rocșoreni, Valea Marcului, Varodia și Vlădica.
Poroinița este un sat în comuna Rogova din județul Mehedinți. Biserica are hramul Sfântul Nicolae şi este monument istoric. Are formă de corabie şi este zidită înainte de anul 1822, când s-a şi zugrăvit, cum se vede din cele 8 inscripţii din pridvor şi naos. Ctitorii care au zidit şi înfrumuseţat biserica îi găsim în pisania scrisă pe zid la intrarea în pridvor. Biserica nu a suferit prefaceri, restaurări, renovări, ci s-a păstrat întocmai aşa cum au ridicat-o ctitorii. Din punct de vedere istoric biserica este zidită în anul 1822, la un an după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Este zidită din cărămidă, cu pridvor deschis, cu pronaosul despărţit prin zid de naos. Tâmpla tot din zid cu o turlă de zid octogonal deasupra pronaosului. Pictura bizantină în frescă este cea iniţială, păstrându-se mai bine în pridvor, iar în interior fiind afumată. Pe peretele din vest sunt zugrăviţi ctitorii în costumele vremii cu haine lungi. Vechiul cimitir datează cam de pe aceeaşi vreme cu biserica, aici fiind înmormântaţi parte din ctitori şi slujitori. El formează curtea bisericii împreună cu clopotniţa. Cutremurul din 1838 posibil să-i fi pricinuit însemnate fisuri, căci prin anul 1900, locuitorii, împreună cu preotul de atunci, au legat biserica în fier, ferindu-o astfel de o distrugere sigură. Data sfinţirii bisericii este anul 1822, probabil de către episcopul Neofit al Râmnicului. Azi biserica este deschisă cultului, fiind într-o stare acceptabilă pentru aceasta. Ca material documentar s-au folosit inscripţiile din biserică şi pisania bisericii.
Localitatea Braniştea este atestata pentru prima data în anul 1835 pe o harta rusească. Locașul sfintei biserici din satul Braniștea, cu hramul Sf. Voievozi, datează din prima jumătate a sec. al XIX-lea. Anul precis al zidirii sfintei biserici nu se știe. Biserica este așezată în partea de răsărit a satului Braniștea, pe malul stâng al pârâului Drincea. Sfântul locaș este zidit din cărămidă arsă, acoperit cu tablă, având formă de navă. Între anii 1882-1884, prin donația soților Petru și Elena Mișoiu (proprietarii moșiei Cearângu), sfântul locaș a fost mărit prin adăugirea pronaosului și construirea turlei deasupra pronaosului. În decursul anilor ce au urmat, din cauza nivelului jos al temeliei bisericii și din cauza unor inundații puternice ce au pătruns în interiorul ei, zidurile bisericii au căpătat igrasie foarte pronunțată, deteriorând pictura și amenințând întregul edificiu cu ruinarea. În fața acestei situații, credincioșii. De aceea, chiar din toamna anului 1958, până în 1960, s-au început lucrările de subzidire a bisericii pentru îndepărtarea igrasiei. Tot în acest timp s-a adăugat bisericii un pridvor, s-a vopsit acoperișul cu minim de plumb și s-au executat tencuieli la pereții interiori în vederea pictării bisericii. Pictura inițială a bisericii a fost în ulei, iar după renovările din 1958-1962, biserica a fost pictată în frescă (var crud) de către pictorul Bîșcu Dumitru din București.
Biserica Sf. Ier.Nicolae, Gvardenița
În parohia Gvardinița există o singură biserică, care are hramul Sf. Ier.Nicolae. Ea se găsește construită în partea de MZ a satului Gvardenița, având în partea de MN șoseaua principală care trece prin Gvardinița, de la Bălăcița spre Clenov și face legătura între orașele Drobeta Turnu Severin și Craiova. Biserica este construită în anul 1804 de către domnul Bivel Culcer Dumitrache Brăiloiu, cu ajutorul cucoanei Bălașa Șetrăreasa, fina domniței Bălașa, fata lui Constantin Brîncoveanu, așa cum se arată în pisania bisericii. Biserica este construită în formă de corabie de proporții impunătoare, cu ziduri masive din cărămidă, având o grosime de 1,40 m. În față biserica are un balcon deschis, iar în interior cele trei încăperi: pronaos, naos și altar. Pronaosul este despărțit de naos cu zid de cărămidă, cu trei locuri de circulație. Spre deosebire de altele, biserica parohiei Gvardinița are în partea exterioară, la răsărit, două ziduri de sprijinire, construite din cărămidă, stil contrafort. Învelișul bisericii este în întregime din tablă, pictura este în ulei, iar stilul este bizantin. Nu putem preciza care părți din pictură sunt de la 1804 și care de la restaurarea capitală din 1890. Pictorul de la 1804 nu se cunoaște. Cel restaurator, din l890, este Constantin Petrescu, din Craiova.
Comuna Corlăţel este atestată prin acte la 15 iunie 1543, cand domnitorul Radu Paisie întăreşte marelui armaş, soacrei lui Neacşa şi jupânesei lui, calea de stăpânire peste mai multe sate, între care şi Corlăţel (din arhiva Olteniei nr. 69-70, an 1933, pag 372). În parohia Corlăţel, judeţul Mehedinţi, există în prezent o singură biserică. În legătură cu acest sfânt lăcaş, se ştiu următoarele: A fost construit între anii 1837-1838 de “sărdăreasa Pipica Aman, postelnicul Matei Pătru, popii Ghiţă Popescu, Simion Matei şi Dragomir Bătrânul” (din arhiva Episcopiei Râmnicului, dosar 28/1840, fila 202-203) ale căror portrete sunt zugrăvite în pronaos în frumoase costume bătrîneşti. Iniţial biserica avea hramul “Pogorârea de pe Cruce” şi “Sfântul Nicolae” (din notiţele preotului Ion Popescu– Cilieni,) în prezent hramul bisericii fiind “Pogorârea Sfântului Duh”. Sfânta Biserică are planul tip navă cu grosimea pereţilor 0,8 m, ridicată din cărămidă arsă. Acoperişul a fost făcut iniţial din şiţă, actual biserica fiind acoperită cu tablă zincată. Pictura murală existentă este executată în tehnica frescă, în stil bizantin, pe uşile împărăteşti fiind scris numele pictorului: Mihai Zugravul. În anul 1892 a fost executată o consolidare a structurii edificiului montându-se o centură de fier în zona superioară a zidului şi aducându-se o modificare a formei arhitecturale iniţiale, în sensul că pridvorul bisericii, iniţial deschis, este zidit. Înainte de acest Sfânt Locaş se face pomenire de o biserică de lemn. În anul 1850 această biserică de lemn a fost donată, cu toate cărţile de ritual, parohiei Mileni, din raionul Vânju Mare, din cauza unui incendiu care a mistuit multe gospodării, împreună cu biserica din Mileni (din anuarul Mitropoliei Olteniei, pag. 458). Sfânta Biserică din localitatea Corlăţel este declarată monument istoric, fiind trecută în Lista Monumentelor Istorice din ţara noastră.
Parohia Cearîngu cuprinde satele Cearîngu, Drincea si satul nou care in prezent nu mai este locuit de nimeni. Parohia Cearingu face parte din Comuna Punghina alaturi de satele Punghina, Măgurele, Recea, Drincea, Cearîngu si Satul Nou si este situata in cimpia Blahnitei la o distanta de 60 km de Dr.Tr.Severin si 13 km de Cujmir. Biserica Parohiala cu hramul „Sfintii Voievozi” a fost construita in anul 1882 din caramida arsa de catre familia Stan si Maria Nicolicioiu in timpul P.S.Episcop Iosif al Rimnicului care a si sfintit aceasta biserica. Biserica este in forma de corabie si este acoperita cu tabla.Pictura Biserici este realizata in tempera, stil realist. Dupa sfintira acestei biserici locuitorii parohiei au donat vechea biserica construita din lemn locuitorilor din Comuna Vinaatori aceasta fiind mutata pe bile de lemn si trasa de 16 perechi de boi si asezata in cimitirul Parohiei Vinatori unde se afla si astazi. Biserica filiala din satul Drincea cu hramul „Sfintul Ierarh Nicolaie” a fost ridicata intre anii 1903-1919 cind a fost si sfintita.Biserica este ctitorita de catre Nicolaie Tanasescu, Ion Danalescu, Dumitru Almajeanu, Ghita P.Pirvu, Matei si Marin Abagiu. Biserica este construita din caramda arsa pe un strat de nisip compactat de 85 de cm fara fundatii si faara centuri . Temelia biserici este acoperita cu rind de piatra de riu slefuita si adusa de la Gura Vaii. Aceasta biserica a fost ridicata in stil treflat pe teritoriul schimbat in comuna cu mostenitorii Dumitru Predi la care s-a adaugat si donatia facuta de Paun Cazan. Pictura biserici este realizata de catre pictorul Gr.Mladinescu din Dr.Tr.Severin in tempera,stil realist,fara sa aiba vreo pisanie. Pina in 1908 locuitori au avut o biserica in cimitirul comunei care ruinandu-se a fost inchisa iar credinciosii mergeau la biserica din satul Cearingu. Hramul bisericii „Sfintul Ierarh Nicolae” este luat dupa hramul vechii biserici din cimitir care a fost ridicata de grecul Zaman in anul 1800. Inainte de anul 1900 satul era asezat pe Vechea Saliste ira din cauza holerei locuitori s-au mutat si au infiintat satul actual precum si satele Punghina, Recea si Satul Nou.
Construită în anul 1662 de Grigore Ghica voievod, cu transformări ulterioare între anii 1784 – 1794. Biserică fortificată, având un turn clopotniţă masiv şi înalt, ziduri groase şi ferestre de tragere înguste, permiţând apărarea din interior. Face parte din ansamblul fostei mănăstiri, din care se mai păstrează urme din ruinele chiliilor şi zidului de incintă. Alături de Gura Motrului, Topolniţa, Valea cu Apă, mănăstirea Cerneţi a fost printre metoacele închinate mănăstirilor Tismana şi Bistriţa. Mănăstirea Cerneţi este cunoscută în istorie şi ca aşezământ episcopal, atestată ca aşezare monahală de călugări, iar ca ultim monah vieţuitor este pomenit Protosinghelul Ghenadie, plecat la Domnul în anul 1837. Slujbele în biserica mănăstirii au fost oficiate o bună parte de timp, de preotul paroh, iar din anul 1970 a fost trecută în patrimoniul muzeului „Porţile de Fier”, moment în care toate obiectele de cult au fost asimilate în depozitul muzeului, loc în care se pot vedea şi astăzi. În temeiul prevederilor statutare, Consiliul Eparhial al Episcopiei Severinului şi Strehaiei, în şedinţa de lucru din 16 decembrie 2004, a dezbătut şi aprobat reactivarea Mănăstirii ,,Sfânta Treime” din satul Cerneţi, iar Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei, în şedinţa din data de 5 iulie 2005, a aprobat reînfiinţarea acestui lăcaş monahal care va funcţiona în cadrul protoieriei Drobeta Turnu-Severin Sud. În luna august 2007, s-au început lucrările de săpare a fundaţiei pentru două corpuri de chilii, precum şi pentru trapeză şi bucătărie. Mănăstirea Cerneți este în prezent o mănăstire de maici, actualmente având două viețuitoare. Cerneți este o localitate din județul Mehedinți, Oltenia. Înainte de reîntemeierea orașului Severin, Cerneții au fost pentru mai multe secole centrul județului Mehedinți, aici aflându-se prăvălii de negustori și case ale boierilor mehedințeni (Glogovenii, Miculeștii, Tudor Vladimirescu etc.). După aceea Cerneții au decăzut repede, astfel că în momentul când N. Iorga vizita locul, fostul oraș era redus la o așezare cu „căsuțe scunde”. Dintre personalitățile locale s-au remarcat Dimitrie Grecescu (1841 – 1910), botanist, medic, membru titular al Academiei Române și Ioan G. Bibicescu (1849 – 1924), publicist, om politic, economist, guvernator al Băncii Naționale a României.
Bustul lui Tudor Vladimirescu din centrul comunei Cerneți a fost construit în anul 1914, fiind renovat în mai 2014. Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri (judeţul Gorj), dintr-o familie de moşneni. La 18 ani Tudor a intrat în rândul pandurilor (corp de oaste neregulat, adaptat hărțuirii inamicului) după datina judeţului în care se născuse. Pandurii constituiau o categorie privilegiată în mijlocul ţărănimii oltene şi se bucurau de scutire de impozite şi de alte privilegii. Faptul de a fi făcut parte din acest corp avea să fie decisiv pentru cariera lui Tudor Vladimirescu. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, ceea ce l-a făcut cunoscut în cercurile largi ale Olteniei. Cu mici întreruperi, Tudor va păstra vătăşia până la sfârşitul anului 1820, când va fi chemat la Bucureşti pentru marea lui misiune revoluţionară. În 1807, el a condus corpul de volintiri care avea să lupte până la sfârşitul războiului în detaşamentul generalului Isaiev. Pentru vitejia şi talentul său militar, Tudor e numit „comandir” şi ajunge să comande cea mai mare parte a corpului de panduri. Pentru faptele sale a fost înaintat porucic (locotenent), decorat cu ordinul Sf. Vladimir cu spade şi gratificat cu un inel de aur, gravat cu iniţialele ţarului. Aceste distincţii i-au asigurat protecţia consulului Rusiei şi calitatea de sudit (protejat) rus. Această calitate şi prevederile tratatului de la Bucureşti (1812) l-au apărat de răzbunarea turcilor. În 1814, pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa, el a făcut o călătorie la Viena, în perioada congresului de pace (14 iunie – 26 decembrie 1814). Cunoscând limbile germană şi greacă, Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor află că garnizoana otomană din Ada-Kale – adalâii – prădase Oltenia. Ei distruseseră şi gospodăria lui de la Cerneţi. Împotriva năpăstuirilor, Tudor s-a adresat justiţiei. Ispravnicul judeţului Mehedinţi, Nicolae Glogoveanu, căruia Tudor îi adusese atâtea servicii, într-un rând i-a călcat moşia ca să-i dărâme moara. Oamenii care nu ştiau ce însemna pentru un moşnean o călcare de hotar l-au numit „răzăş iubitor de şicane”. Experienţa în această materie l-a atins cel mai dureros şi l-a îndârjit. Contactul zilnic cu o administraţie coruptă şi cu o justiţie venală exasperează temperamentul său violent şi susceptibil şi dă expresiilor sale o notă de amărăciune şi de revoltă. În 1821, vorbind cu Ilarion despre boierii care se angajaseră în lupta contra stăpânirii otomane şi au fugit apoi la Braşov, a izbucnit: „Ii voi scurta de o palmă, pe câţi sunt boieri divaniţi; îi voi “umplea apoi cu paie şi-i voi trimite plocon din partea ţării la curţile împărăteşti, unde or să fie negreşit puşi la muzeu; căci acolo e locul lor, lângă hiarele sălbatece”.
Terenul pe care s-a construit cula se afla pe o fostă proprietate a mănăstirii Cozia. Conform tradiţiei istorice, se pare că ar fi fost construită în anul 1800 de către Tudor Vladimirescu după arderea Cerneţiului de către trupele turceşti. După moartea lui Tudor, Vasile Strâmbeanu ia cula în proprietate, iar din anul 1838 revine lui Ion Gărdăreanu şi sotiei, Sevastiţa, fiind mostenită apoi pe linie feminină. In anii primului război mondial, cladirea a fost folosită de către diverse unităţi militare. Pe lângă valoarea istorico-arhitecturală are și o valoare memorială. În perioada 1959-1977, Cula lui Tudor Vladimirescu a fost transformată în muzeu, aici funcționând și o expoziție permanentă cu documente și diferite obiecte care aparținuseră conducătorului Revoluției de la 1821 și al pandurilor. Cula construită din cărămidă și lemn se compune din parter și etaj. Parterul este alcătuit dintr-un beci mare, o cameră și casa scării care dă în cerdac. Etajul prezintă un cerdac cu zece coloane masive din cărămidă, trei camere și un coridor îngust, lung la capătul căreia se află un wc sau „umblătoare”. La parter și etaj se păstrează câteva guri de tragere (metereze). Ferestrele au fost mărite, după ce casa fortificată si-a pierdut funcția de apărare. Tavanele parterului sunt boltite, din cărămidă în timp ce tavanele etajului sunt din lemn. Învelitoarea este acoperită cu șindrilă. Tudor Vladimirescu a avut mai multe proprietăţi la Cerneţi, printre care o casă cu prăvălie, o moară, casa-culă cu vie şi livadă, pe deal, deasupra satului. Datele acestea sunt confirmate de diata, adică testamentul, sulgerului Tudor, de la 1812, pe când avea de gând să plece în Rusia. În amintirea viteazului Tudor Vladimirescu, la fiecare început de iunie, cernăţenii organizează o frumoasă manifestare, în cadrul căreia tinerii din Cerneţi îmbracă costumul de panduri şi, bineînţeles, pe cel al lui Tudor Vladimirescu. Culele sunt case fortificate ale căror denumire provine din cuvântul turcesc “zkule” care înseamnă turn. Ele au fost construite de boieri și boiernași pe moșiile lor din Oltenia pentru a se apăra de invaziile cetelor de turci (adalii, cirjalii, pazvangii) proveniți din raialele de la Dunăre. Răspândirea lor a fost largă pe întreg teritoriul Olteniei și în vestul Munteniei.
Construită în jurul anului 1810 de către polcovnicul Istrate Sălişteanu cu scopul de a sluji ca locuinţă în perioada lucrărilor agricole, foişor de pază al recoltelor şi adăpost în vremuri de restrişte. Ea reprezintă tipul de casă înaltă cu prispă de-a lungul întregii faţade cu cosoroaba şi stâlpi frumos sculptaţi, având şi o serie din caracterul culelor, respectiv parterul înalt, masiv prevăzut cu orificii pentru tras cu puşca şi închis cu o uşă masivă din lemn. În interior se află un beci. O scară interioară duce către etaj, la cerdac și la camerele de locuit. Cerdacul are stâlpi frumos sculptați. Tavanele și podeaua sunt căptușite cu grinzi de lemn, iar învelitoarea este acoperită cu șindrilă. În 1815 a fost arsă de către turci odată cu oraşul Cerneţi, iar după 1821 a fost reconstruită de căpitanul de panduri Nistor. În anul 1974, Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă a elaborat un proiect de restaurare intocmit de arhitect Micaela Adrian. Se dorea organizarea unui muzeu care să adăpostească case ţărăneşti din zona Mehedinţiului, fără succes însă. O nouă încercare de includere a clădirii în circuitul turistic al judeţului a avut loc și în 2009. Pe atunci, angajaţii muzeului au lucrat de zor la amenajarea interiorului clădirii. Au fost refăcute zidurile, s-a văruit şi s-a aplicat tratamente preventive de combatere a dăunătorilor la toate obiectele din lemn, la plafon şi podele. În încăperile imobilului se află şi la ora actuală o serie de obiecte din lemn folosite de ţărani în urmă cu peste 200 de ani. Printre acestea se găsesc cutii de lemn pentru vin, bârdace, furci pentru adunat fânul, mai pentru pivă, pivă, stup primitiv, butoiaşe, putinei şi multe alte obiecte gospodăreşti. Cerneți este o localitate din județul Mehedinți, Oltenia. Înainte de reîntemeierea orașului Severin, Cerneții au fost pentru mai multe secole centrul județului Mehedinți, aici aflându-se prăvălii de negustori și case ale boierilor mehedințeni (Glogovenii, Miculeștii, Tudor Vladimirescu etc.). După aceea Cerneții au decăzut repede, astfel că în momentul când N. Iorga vizita locul, fostul oraș era redus la o așezare cu „căsuțe scunde”.
Mănăstirea Gura Motrului se află zidită aproape de un vechi schit monahal. Potrivit tradiției locului, schitul cel vechi ar fi fost zidit de Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit, cândva pe la sfârșitul secolului al XIV-lea. Bisericuța de lemn și cele câteva chilii ale schitului erau înconjurate de o podgorie (viță-de-vie), păstrată pentru o vreme, în partea sudică a mănăstirii actuale. Până nu demult, podgoria era numită „via Sfântului”. La rândul lui, izvorul din apropierea mănăstirii se numește, până astăzi, „Izvorul Sfântului Nicodim”. Deși tradițiile locale sunt foarte puternice, de la vechiul schit nu s-au aflat nici documente, nici urme arheologice sau obiecte de cult. Într-un hrisov al voievodului Neagoe Basarab, dat în ziua de 13 ianuarie 1519, se menționează faptul că la Gura Motrului există deja o mănăstire bine zidită, închinată Sfintei Cuvioase Parascheva, pe care o ridicase „jupân Harvat”, mare logofăt al domnitorului. Pentru întreținerea proprie, mănăstirea din Gura Motrului a primit moșii în satele Susita și Grosieri. Între anii 1642-1643, mănăstirea din Gura Motrului va fi rezidită, din temelie, de către Matei Basarab, domnitorul Țării Românești. Deși acest lucru nu a rămas consemnat nicăieri, drept dovadă avem mărturia patriarhului Partenie al Constantinopolului, care, în jurul anului 1640, spune despre această mănăstire ca, „fiind veche și uitată de mulți ani și de tot stricată, Matei Basarab au ridicat-o din temelie cu multă cheltuială și strădanie și au înnoit-o cu multe sfinte vase și danii mișcătoare”. În anul 1653, biserica centrală a mănăstirii a fost rezidită, din temelie, de către marele vornic Preda Brâncoveanu. Biserica cea mare a Mănăstirii Gura Motrului a fost zugrăvită în frescă între anii 1702-1704, pe cheltuiala Sfântului Constantin Brâncoveanu. Mai târziu, în anul 1852, pictura bisericii a fost refăcută, pe cheltuiala domnitorului Barbu Știrbei Vodă, precum și prin osteneala arhimandritului Eufrosim Poteca, starețul mănăstirii. Frescele originale au fost acoperite cu un strat protector, peste care s-au așternut fresce noi. Acest lucru este consemnat și el, într-o pisanie așezată în pridvor: „Această reparație a zugrăvelii, după stilul original, s-a facut cu bunăvoința Înălțimei sale Barbu D. Știrbei, prințul stăpânitor a toată Țara Românească, slobozind cheltuiala din Casa Centrală, și prin osardia Cuviosiei sale, arhimandritul Eufrosin Poteca, eugumenul acestei Sfinte Mănăstiri de la Gura Motrului, la anul 1852, zugrav Nita Stoenescu.”
Castelului Pleșa din Obârșia de Câmp a fost construit în 1892 de boierul Gheorghe Pleșa în stilul castelelor de pe Valea Loirei. Legenda locului spune că tatăl boierului Gheorghe Pleșa, cojocarul satului pe timpul Imperiului Otoman, oferea găzduire reprezentantului turc care venea să strângă birurile din zonă. Într-o noapte, tatăl viitorului boier, văzând sacii de galbeni stralucitori, i-a pus gând rău turcului. Când acesta a apucat drumul către Istanbul, cojocarul împreună cu câțiva amici l-au urmărit, iar într-o noapte l-au omorât și i-au furat sacii de galbeni. La puțin timp, cojocarul a cumpărat peste 500 de hectare de pământ în Obârșia de Câmp și în Cetatea-Dolj. Unul dintre cei doi fii ai săi, Gheorghe Pleșa, beneficiind de o avere impresionantă din partea tatălui, a hotărât să-și facă studiile și să trăiască în Franța. Aici a fost licențiat în Drept și tot aici ar fi trăit singura poveste de dragoste. Gheorghe Pleșa a promis bogatei franțuzoaice cu care urma să se căsătorească un castel “măreț și aparte”, acoperit cu monede de aur. În 1882, Castelul Pleșa era gata să-i primească pe îndrăgostiți. Toate piesele componente ale clădirii au fost construite în Italia și transportate cu vasele până în Portul Gruia, de unde țăranii din zonă le-au adus până la Obârșia de Câmp cu carele în așa-numita „corvoadă”, aici constructorii doar îmbinându-le. Decorațiile interioare au fost executate de o adevarată pleiadă de pictori specialiști din întreaga lume, ceva asemănător găsindu-se astăzi doar pe Valea Loirei în Franța. Coloanele din marmură, scările din lemn sculptat, șemineul și oglinzile venețiene dădeau castelului un adevărat aer franțuzesc. Picturile, bibelourile și biblioteca impunătoare se spune că erau unice. Unică în Romania de atunci era și centrala termică pe lemne ce asigura căldura în camere prin intermediul țevilor și caloriferelor masive ce se pot vedea și la ora actuală. Din fața castelului nu lipsea nici fântâna arteziană. Construcția a fost prevăzută și cu balcoane de marmură pe toate cele patru laturi. Numai că franțuzoaica a refuzat căsătoria cu boierul Pleșa, deoarece castelul nu avea WC-uri interioare, iar acoperișul nu era făcut cu monede de aur. Stăpânul a murit la 90 de ani, în Franța, necăsătorit. Fără moștenitori, castelul a rămas al nimănui. În anul 1948, Castelul Pleșa a trecut în folosința unui SMT, aici fiind birourile tuturor secțiilor din zona de sud a județului. Neputând face față cheltuielilor de întreținere a clădirii, SMT-ul renunță la acest sediu prin anul 1971, castelul rămânând „în grija primăriei”. Dispariția obiectelor de interior a început însă după 1972. La acea vreme acolo erau cazați muncitorii și militarii care erau aduși pentru muncile câmpului. Au dispărut bibelourile, oglinzile venețiene, piesele de interior și chiar biblioteca.
Mănăstirea Strehaia s-a constituit în curtea domnească a lui Matei Basarab, ridicată spre mijlocul secolului al XVII-lea, și își are originile în curtea boierilor Craiovești. Craioveștii au fost una dintre cele mai însemnate familii nobiliare din Țara Românească, din care s-au ridicat domnitori pământeni și un număr mare de funcționari în structura politică și administrativă a Țării Românești. Ansamblul mănăstiresc fortificat, compus din turn de intrare, ziduri de apărare și prețioasa lui biserică, precum și ruinele vechii reședințe domnești. Date istorice și arheologice dovedesc existența unei curți boierești în acest loc începând cu secolul 14. Izvoarele istorice medievale relevă importanța curții de la Strehaia ca reședință de origine a boierilor Craiovești, una dintre cele mai însemnate familii nobiliare din Țara Românească. Din timp în timp, curtea a fost centrul băniei de Severin, de Strehaia și de Mehedinți și chiar reședință domnească temporară, în timpul domniei lui Radu Mihnea. Tot aici, în incinta curții boierești, a funcționat între anii 1474-1504 mitropolia de Severin a Țării Românești. Vechea curte a boierilor craiovești a intrat în prima parte a secolului 17, prin moștenire, în proprietatea lui Matei Basarab, domn pământean al Țării Românești. Între anii 1640-1650, Matei Basarab a modernizat și adaptat vechea curte la nevoile și ambițiile sale. El a refăcut biserica paraclis și a mărit casa, apoi a întărit curtea cu ziduri crenelate, turn de poartă, valuri și șanțuri de apărare. Ansamblul fortificat din zilele noastre păstrează în mare parte formele pe care i le-a dat Matei Basarab. Biserica din cadrul ansamblului fortificat din Strehaia a fost ridicată cu cheltuiala lui Matei Basarab până în anul 1645. Momentul consacrării bisericii a fost surprins într-o pisanie sculptată în piatră peste intrarea în pronaosul bisericii. Pictura interioară din naos, pe peretele dinspre pronaos, păstrează în dreapta imaginea ctitorului Matei Basarab și a soției sale Ileana ținând în mâini macheta bisericii, precum și al fiului lor Matei. În partea stângă, dincolo de golul ușii, apar trei boieri, strămoși ai ctitorului. Prezența acestor boieri din secolele 15-16 în pictura bisericii poate sugera rolul lor de ctitori ai unei biserici paraclis anterioare, ce a servit boierilor craiovești, pe același loc din curtea lor de la Strehaia. Prima atestare a mănăstirii de la Strehaia apare într-o danie a domnitorului Matei Basarab din 11 decembrie 1649. Nu ne este cunoscut vreun act de fundare și de funcționare al mănăstirii, după modelul tipiconului bizantin. Se păstrează în schimb documentul de înzestrare al mănăstirii cu un domeniu de nouă sate din împrejurimi, datat în primăvara anului următor, în 6 martie 1650. La începutul secolului 19, a fost întreprins un amplu șantier de reparații și renovări ce a cuprins întregul complex monastic. Amploarea lucrărilor și inițiatorul acestora au fost surprinse în pisania pictată peste intrare, în pronaos. După însemnările lui Paul de Alep, aflăm că biserica a fost zugrăvită dintr-un început și pe din afară și pe dinăuntru. Pictura interioară veche este puțin cunoscută dar se păstrează încă sub actualul strat de pictură, adăugat la începutul secolului 19.
În casa din Butoiești a văzut lumina zilei Constantin Rădulescu Motru. Primii șapte ani i-a petrecut acolo, și tot pe acele meleaguri venea mereu vara, în vacanțele școlare. La vârsta de șapte ani intra la școală, în clasa I primară, la Butoiești. A fost înscris cu numele de Popescu. Mai târziu, în timpul anilor de liceu, pentru că erau prea mulți cu acest nume, un profesor i-a spus Rădulescu, de la numele tatălui său – Radu. În toamna anului 1876 se transfera la Institutul particular de băieți „Gustav Arnold“ din Craiova, așezământ școlar de notorietate de care filosoful amintește: „Am fost educat într-o școală particulară până la 16 ani“. În acea școală se aplicau cele mai noi și cele mai bune metode pedagogice, iar elevul Constantin Rădulescu le-a simțit direct efectul în formarea sa. Acolo, el s-a impus ca un elev foarte bine pregătit și a fost premiat în fiecare an. Locurile copilăriei, casa din Butoiești, l-au marcat profund, încât în tot cursul vieții a revenit acolo, până la pensionare. Casa era loc de întâlnire a oamenilor de cultură ai vremurilor acelea, și nu neapărat un conac boieresc în adevăratul sens al cuvântului. În paginile din jurnalul lăsat de Constantin Rădulescu se poate vedea că, deși era ocupat mai mult cu latura culturală, avea și unele înclinații administrative privind cele 300 de pogoane moștenite de la mama sa, chiar și după ce a ieșit la pensie (1941) și până ce comuniștii i-au confiscat averea și l-au întemnițat la Turnu Severin la 2 martie 1949. C.I. Parhon a fost cel care a intervenit și Rădulescu Motru a fost eliberat. Conacul există și astăzi, cu foișorul său și cu două construcții auxiliare. O inscripție pe o cruce de la biserică amintește de fostul președinte al Academiei Române și director al Teatrului Național din București (1918): „Constantin Rădulescu-Motru este geniul acestui meleag. E cinstea noastră și a întregului neam“. Constantin Rădulescu-Motru (născut la 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți – decedat la 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 – 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX. Constantin Rădulescu Motru a fost unul dintre cei mai mari şi printre primii psihologi români, iar afirmarea sa intelectuală a cunoscut vârfurile în perioada interbelică. Pe lângă aceasta, a fost şi filozof, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician şi preşedinte al Academiei Române între 1938 şi 1941.
