Cu mai mult de 120 de ani în urmă, în binecunoscuta sa carte „România Pitorească,” (impresii de călătorie), publicată în 1901, scriitorul Alexandru Vlahuță își mărturisea admirația:
„Turnu-Severin
De la Vârciorova malurile se pleaca si se netezesc. Întinse ogoare de porumb înverzesc zaristea. Linia ferata tiveste drept, ca un chenar regulat, marginea apei pâna la Turnu-Severin, care s-arata-n asfintitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru. Dunarea, largita, taie o curba-n tarmul românesc si-mpinge orasul pe-o înaltime acoperita de arbori, din desisul carora ies la iveala, tot mai sus, tot mai mari, case albe-nvalite cu olane rosii. Fumuri groase, negre clabucesc din cosurile fabricilor. De departe s-aud bocanind în santiere ciocanele de fier. Pe mal, la schela, furnica multimea, ca la bâlci.
E plin locul acesta de amintiri stravechi. Pe-aici au curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite-a rasadi un popor nou în câmpiile pustiite ale Daciei. Aici si-a întemeiat mai târziu Septimiu Sever straja rasariteana a împaratiei lui, „Castrele Severiane”, din cari se mai vad si astazi urme (Turnul lui Sever) în gradina publica a orasului, asezata deasupra portului, pe-o terasa-nalta, de unde se deschide una din cele mai frumoase privelisti pe Dunare. Aici a fost odata capitala Olteniei, scaunul vestitilor bani ai Severinului, a caror obârsie se pierde în adâncimea vremii, dincolo de descalecatoare. Sapaturile ce se fac prin împrejurimi descopar ziduri antice, chipuri de piatra, scule si monede romane -razlete amintiri dintr-o lume de neasemanati viteji, cari-au adus s-au împânzit în câmpiile Dunarii lumina, graiul si falnica putere a celei mai mari si mai slavite împaratii din câte-au stat sub soare.
Ce urme de uriasi au lasat legionarii lui Traian pe unde-au trecut! Pasii lor se cunosc prin desfundaturile muntilor. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte si le-au facut loc, apele s-au plecat speriate de umbra si zgomotul celor dintai poduri ce le-au încalecat. Dunarea, însasi mareata si naprasnica Dunare, s-a îmblânzit si s-a dat învinsa în mâinile lor. Se vad si astazi capataile podului care-a facut nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, iesind din valuri, ca doua brate de gigant întinse spre cer.
Aici, pe pamântul acesta, sfintit de jertfe mari si de pretioase amintiri, se ridica azi Turnu-Severin, unul din cele mai însemnate porturi ale României, oras apusan, cu cladiri frumoase, cu scoli marete, cu uliti largi si drepte – cetate întarita odinioara, aparata de-un sant adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipala Dunarea, puind-o astfel subt o pavaza de apa din toate partile, strângând-o la sân, ca pe-un copil iubit, sub bratul ei ocrotitor.
Si ca si cum ar fi fost scris, ca orasul acesta, de care se leaga atâtea mari întâmplari, sa-si mai însemne o data numele în istoria neamului nostru, iata ca tot aici, unde a descalecat acum optsprezece veacuri împaratul Traian, pune întâiul pas pe pamântul tarii românesti tânarul print Carol I, chemat sa ia în mâna lui agera si norocoasa destinele acestui popor si – redesteptând în el stramoseasca vitejie si putere de munca – sa-l pregateasca pentru o noua faza de propasire si de glorie.”
Municipiul Drobeta-Turnu Severin, capitala județului Mehedinți și port la Dunăre, păstrează neștirbite vestigiile treculului, cărora oamenii locului le-au adăugat necontenit valori ale prezentului. O vizită în județul Mehedinți ar trebui să înceapă de aici, din acest loc unde sunt nenumărate lucruri de văzut și admirat.Despre numai câteva dintre ele vă informăm mai jos:
Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor (Porțile de Fier), iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre și stânci purtate din trecătoarea dintre Carpați și Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susținerea construcției. Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.C). Conform scrierii lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea aproximativ 18 metri în înălțime și 12 în lățime, cât să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marș. La cele două capete ale Podului, sudic (Pontes) și nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porți monumentale, expresie a măreției și puterii romane imperiale. Dio Cassius consideră că Împăratul Hadrianus (117-138) este responsabil de distrugerea parțială a podului pentru a proteja sudul Dunării de invazia triburilor roxolane și iazyge. Abandonul și distrugerea totală a podului sunt însă legate de abandonarea definitivă a Daciei (275 d.C). În timpul Renașterii, când interesul pentru operele de geniu ale Antichității erau o pasiune în Occident, regele Francisc I al Franței i-a cerut Sultanului Soliman Magnificul (care va distruge Cetatea Severinului) să-i permită demolarea unui pilon al podului pentru a afla secretul compoziției cimentului folosit. Ruinele podului au fost studiate amănunțit în perioada modernă în 1689 de către ofițerul de geniu austriac Luigi Ferdinando, conte de Marsigli, care, ținând seama de expansiunea Imperiului Habsburgic, dorea (fără să reușească) construirea unui alt pod alături de rămășițele podului lui Traian. Castrul Drobeta este primul centru urban ca importanță militară, economică și religioasă din regiunea Olteniei și al treilea centru urban din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum. În anul 126 d.C, sub stăpânirea Împăratului Adrian (117-138 d.C), Castrul Drobetei (14.000 de locuitori) este ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Împăratul Septimius Severus (193-211 d.C), în anul 193 d.C., este ridicat la rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei era întinsă pe o suprafață de 60 de hectare și avea o populație de aproximativ 40.000 de locuitori. Împărații romani, chiar și în timpul abandonării Daciei, au continuat să refacă și să întrețină unele cetăți importante de la nord de Dunăre, precum Drobeta.
Sunt cele mai complicate instalații termale din Dacia Inferioară. Astăzi, se păstrează mai puțin de jumătate din ruinele termelor. Se pare că au fost utilizate atât de soldații ce staționau în Castrul Drobeta, cât și de populația civilă. Au fost construite de soldați ai Leg. V Macedonica o dată cu castrul, iar la începutul secolului al III-lea au fost refăcute și „modernizate” de un detașament al Cohortei I Sagittariorum, condus de Aurelius Mercurius, magister in Figlinis (maistru cărămidar). Pe lângă dotările obișnuite ale unor terme, cum ar fi camera de foc (PRAEFURNIUM), camera de aburi (LACONICUM), sala de baie (CALDARIUM), camera de apă rece (FRIGIDARIUM) și altele, în partea de nord se găseau săli de lectură și un spațiu pentru exerciții și întreceri sportive, PALESTRA. Cercetǎrile arheologice realizate de specialiști în istorie de la Universitatea Edinburgh și de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București au descoperit, în situl arheologic de la Schela Cladovei (cartier al Severinului actual), urme umane din perioada Paleoliticului. Inventarul arheologic scos la iveală indică începutul vieții omului primitiv, al trecerii acestuia de la stadiul de culegător, pescar și vânator la o civilizație sedentarizată modernă.
O altă descoperire importantă a fost cea a unui Homo Sapiens în vârsta de 8000 de ani (î.C). Primele săpături pe șantierul arheologic de la Schela Cladovei au fost efectuate de istoricul Vasile Boroneanț, începând cu anul 1960. Au fost descoperite, de-a lungul timpului, peste 65 de morminte datând din perioada 7300 – 6300 i.Ch. Datarea cu carbon radioactiv a probelor arheologice confirmă vechimea aproximativă de circa 8000 de ani. Ulterior, pe locul Severinului de astăzi s-a aflat în antichitate castrul roman Drobeta. Castrul Drobeta este primul centru urban ca importanță militară, economică și religioasă din regiunea Olteniei și Banatului, și al treilea centru urban din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum. În anul 126 d.C, sub stăpânirea Împăratului Adrian (117-138 d.C), Castrul Drobetei (14.000 de locuitori, este ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Împăratul Septimius Severus (193-211 d.C), în anul 193 d.C., este ridicat la rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei era întinsă pe o suprafață de 60 de hectare și avea o populație de aproximativ 40.000 de locuitori. Împărații romani, chiar și în timpul abandonării Daciei, au continuat sa refacă și să întrețină unele cetăți importante de la nord de Dunăre, precum Drobeta.
Numele medieval al cetății Severinului ar putea avea trei origini posibile: una latină, asociată numelui împăratului Septimiu Severus; una slavă, asociată cuvântului “severnâi”, tradus prin cuvântul „din nord” sau „nordic”; una religioasă, asociată sfântului Severin de Noricum, sfânt protector în Evul Mediu al bisericii latine din incinta cetății medievale când aceasta era utilizată de călugării misionari catolici veniți din regiunea Austriei superioare (Noricum). Ruinele care se văd astăzi nu provin doar de la o singură construcție. Existau două incinte, una interioară și alta exterioară, cea din urmă împrejmuită de un șanț. Ca urmare a săpăturilor s-au scos la iveală o serie de turnuri pătrate care flanchează curtea interioară; două sunt așezate pe latura care flanchează incinta interioară, două sunt așezate pe latura sudică în capetele extreme, iar alte două situate pe latura interioară a zidului de apărare. Din turnul ce se află în partea de nord-est se mai păstrează un perete, ce ajunge până la înălțimea a trei etaje, el având 11 m, o lungime de 9 m și o lațime de 2,5 m. Primul ban de Severin, Luca, a fost menționat în 1233. Anul 1233 poate fi luat ca dată de naștere a unei noi cetăți peste ruinele Drobetei, sub numele de Severin (Severinopolis) (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino, Tara Severinului). Numele de Severin a fost preluat în amintirea împaratului Septimiu Sever, cel care ridicase Drobeta la rangul de colonie. Tot în această perioadă este probabil ca s-a executat Cetatea Grădetului. În 1247 regatul ungar i-a adus în țară pe Cavalerii Ioaniți, dându-le reședința la Severin , unde aceștia vor construi cetatea medievală a Severinului (Castrul Zeurini menționat în Diploma Cavalerilor Ioaniți din anul 1247), puternică fortăreață, în incinta căreia a fost construită și o biserică gotică, probabil sediul episcopiei catolice de la Severin , care s-a aflat aici până în anul 1502. Cavalerii se vor retrage în 1259, cetatea rămânând în bataia tunurilor turcilor, bulgarilor și tătarilor ce voiau să treacă Dunărea, respectiv a ungurilor care atacau Oltenia. La sfârșitul secolului al XIII-lea regele Ștefan al Ungariei a purtat cinci războaie cu țaratul bulgar pentru apărarea Cetății Severinului. Voievozii români și-au disputat și ei întâietatea asupra redutabilei cetăți cucerind-o sau revendicând-o în răstimpuri. Pentru ea a murit Litovoi, iar Basarab I l-a umilit pe Carol Robert de Anjou la Posada în 1330. Mircea cel Bătrân a înființat Bania Severinului, iar în 1406 încheia un tratat de alianță cu Sigismund al Ungariei chiar la Severin. După moartea lui Mircea, Sigismund va elibera Cetatea Severinului ocupată de turci și va face chiar unele concesii mănăstirilor Vodița și Tismana. Apoi Banatul de Severin revine lui Iancu de Hunedoara, care întărește toate cetățile de la Dunăre. După căderea Constantinopolului în anul 1453, atacurile asupra cetăților dunărene s-au întețit. În 1524, după un atac devastator al turcilor lui Soliman Magnificul, din cetatea Severinului a mai rămas în picioare doar un turn, ceea ce a dus la numirea locului de către mehedințeni cu numele de “Turnul lui Sever”. Timp de aproape 300 de ani cetatea a fost rezidită după fiecare bătălie dată aici pentru apărarea Țării Românești, împotriva ungurilor și turcilor. Fosta Drobeta renăscuse. În această perioadă de trei secole au coexistat două biserici creștine, catolică și ortodoxă.
În 1912 profesorul Al. Bărcăcilă înființează Muzeul Istoric al Liceului Traian, care se va muta în 1926 în clădirea nou construită de lângă castrul roman, clădire care, încă de la început, trebuia să adăpostească și un muzeu ce se va numi de acum Muzeul de Istorie și Etnografie din Turnu Severin. După 1945 muzeul crește în importanță și își lărgește arealul de cercetare, fiind numit Muzeul Regiunii Porților de Fier. La 15 mai 1972 s-a deschis muzeul în forma actuală, având două secții: istorie și științele naturii, cu un acvariu în care sunt prezentate specii de pești dunăreni. Ulterior au mai fost create secțiile de etnografie și de artă. Expune piese din domeniile: științele naturii (faună și floră, acvariu pentru fauna dunăreană și pești exotici), istorie – documente, arheologie (incluzând un lapidariu din epoca romană), numismatică, etnografie (port, ceramică, țesături din zonă), artă plastică românească (opere de Luchian, Petrașcu, Pallady, Tonitza, Dimitrescu, Șirato, Stoenescu, Iser, Ressu).Secția de Istorie-Arheologie este compusă din nouă săli: – Preistorie – vestigiile vieții materiale și spirituale din cultura Schela Cladovei;
– Civilizația geto-dacică;
– Războaiele daco-romane;
– Monumente antice romane (podul de la Drobeta din anii 103 – 105);
– Viața spirituală la Drobeta;
– Istorie medievală;
– Epoca modernă;
– Artă feudală românească;
– Epoca contemporană.
Expoziția științele naturii, inaugurată la 15 mai 1972, prezintă condițiile fizice și geografice ale Defileului Porțile de Fier (Sala I), flora și fauna terestră a Defileului Porțile de Fier (Sala II), ihtiofauna dunăreană a lacului de acumulare Porțile de Fier (acvariul), flora și fauna specifică mediului acvatic din zona Porțile de Fier (Sala III). Expoziția se încheie cu aspecte legate de cosmogonie, apariția vieții pe Pământ, dovezi paleontologice, originea și evoluția omului (Sala IV). Secția de etnografie și artă populară dispune de un patrimoniu prețios și bogat, valoros din punct de vedere documentar. Expoziția de bază prezintă în primul rând aspecte ale civilizației rurale în Mehedinți și în zona Porțile de Fier. Alături este castrul roman Drobeta.Clădirea muzeului este declarată monument istoric, fiind construită în anul 1926.Actualmente muzeeul a trecut printr-un amplu proces de reabilitare îmbrăcând din anul 2020 haine noi.
Clădirea care adăposteşte muzeul a fost construită de familia Sabetay, una dintre cele mai bogate şi mai renumite din zonă, prin 1890, de o echipă de arhitecți-constructori italieni. Rafinamentul si somptuozitatea interioarelor sunt valentele care îi confera alura unui palat. Cristalul venetian în glasvanduri si oglinzi dau un surplus de bogatie. După 1971, clădirea a intrat în proprietatea Partidului Comunist Român, fiind amenajată ca reşedinţă a cuplului Nicolae si Elena Ceauşescu, iar din 1990 ea a intrat in patrimoniul Ministerului Culturii. Muzeul de Artă se evidenţiază prin rafinamentul și somptuozitatea interioarelor, decorurile în stucaturi baroce, şi lambriuri sculptate în lemn de stejar cu frize aurite, completate de picturi murale, mozaicuri de oglinzi și vitralii. Cristalul veneţian în glasvanduri şi oglinzi, şi coloane cu capiteluri compozite. Candelabre în stil baroc sau arta 1900, lucrate din bronz aurit şi cristal de Veneţia. Mobilier baroc, stil Ludovic al XV – lea și Ludovic al XVI-lea, şi sobe de teracotă italiană. Şi luminatoare cu vitralii la etaj. Printre autorii celebri din sec. XIX ale căror opere sunt găzduite aici se numără Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Sava Hentia, Misu Popp, şi lucrări ale unor pictori din sec. XX precum Luchian, Petrascu, Pallady, Tonitza, Dimitrescu, Sirato, Stoenescu, Iser, Ressu. Tot aici se regăsesc aproape o sută de lucrări semnate de pictorul mehedinţean Ghiata, ca şi lucrări ale unor exponente feminine ale artei, precum Rodica Maniu, Micahela Eleuteriade, Lucia Dem. Balacescu, Magdalena Radulescu, Margareta Sterian. Sculpturile în marmură, piatră, lemn, şi bronz sunt semnate de Medrea, Baraschi, Irimescu, Jalea, Borgo Prund, Dorio Lazar, Lucaci. Icoanele și arta decorativă religioasă, arta brâncovenească, tapiseriile şi arta decorativă modernă şi contemporană completează colecţiile muzeului. În Palatul baroc, cum este el cunoscut, se organizează periodic expoziții cu lucrările artiștilor tezaurizați și ai pictorilor contemporani și se desfășoară manifestări culturale la care, în decursul unui an, participă peste 50.000 de persoane. În anul 2020 Muzeul de Artă a intrat în reabilitare.
Biblioteca Judeţeană din Drobeta Turnu-Severin a fost fondată în anul 1921 prin dania lui Ion Gheorghe Bibicescu, om de cultură şi guvernator al Băncii Naţionale (între anii 1914-1924).Născut în anul 1848, la Ceneţi, în acea perioadă reşedinţa de judeţ a Mehedinţiului, Bibicescu s-a distins în viaţa publică a României ca ziarist şi economist, colaborator al lui C.A. Rosetti la “Românul”. Mai este cunoscut şi ca folclorist, dar despre acest lucru este foarte puțin cunoscut. În data de 22 iulie 1921, Bibicescu donează propria sa colecţie de cărţi pe care o deţinea în Bucureşti, oraşului Drobeta Turnu Severin, adăugând actului de donaţie statutul “Bibliotecii populare I. G. Bibicescu”. Deputatul de Mehedinţi Teodor Costescu grăbeşte votarea donaţiei şi a statutului anexat ca lege. Alături de cărţi (30.000 de volume) Bibicescu donează şi o importantă colecţie de numismatică. În anul 1925 colecţia de carte din donaţia lui Bibicescu şi-a găsit un loc stabil în Palatul Cultural construit prin finanţarea lui Theodor Costescu. Într-o sală mare și alte trei mai mici, dar destul de spațioase, s-au așezat în dulapuri artistic executate, cărți adunate o viață întreagă cu multă trudă de marele donator. Fondul de carte donat de către Bibicescu şi alţii Bibliotecii din Drobeta Turnu Severin este integral bun, nimic banal, totul reţine atenţia.Piesele nu sunt vechi; cele mai multe cărţi manuscris sunt copii din secolul al XIX-lea, reproducând însă manuscrise şi texte vechi care, iniţial, au circulat în secolele XVI-XVII: cronografe, cronici, legende apocrife. Omogenitatea tematică excepţională, precum şi valoarea istorică documentară a cărţilor donate denotă faptul că ele nu au fost achiziţionate întâmplător şi s-a mers pe firul permanenţei valorilor istorice naţionale. Acest lucru reiese din tematica lucrărilor care tratează subiecte despre Dacia romană, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Bibicescu a încercat să strângă orice notiţă, orice fapt cât de mărunt referitor la pământul românesc care se vor vrea a fi acte doveditoare a trecerii noastre pe aceste meleaguri, mărturii ale existenţei noastre în timp. Actuala locație a Bibliotecii Județene este găzduită în casa în care a intrat Regele Carol I și a semnat prima proclamație în calitate de domnitor al României la 8 mai 1866. Evenimentul este marcat printr-o placă inaugurată la 8 iunie 1933 de către Regele Carol al II-lea.
Castelul cu Apă, un real simbol al municipiului Drobeta Turnu Severin, a devenit nu doar reperul unui punct turistic al orașului de lângă Dunăre, ci și una din cele mai importante atracții pentru străini. Alături de Piciorul Podului Traian și de ruinele Cetății Severinului, Castelul de Apă, a devenit clădirea emblematică a municipiului. Turnul a luat naștere în anul 1910, când la acea vreme, aproviziona orașul Turnu Severin cu apă. Proiectul Castelului de Apă din Drobeta a fost aprobat de Consiliul Comunal, la 10 iunie 1910, după planurile inginerului Elie Radu. Castelul avea să fie amplasat la cea mai înaltă cotă din oraş, la 104 metri altitudine pentru o distribuţie avantajoasă în toate zonele oraşului. Castelul a fost gata în 1913 şi inaugurat un an mai târziu, când s-a pus în funcţiune întregul sistem de alimentare cu apă a oraşului. La deschidere au participat primul ministru Ion I. C. Brătianu, miniştrii Al. Constantinescu şi V. Gh. Mortun, episcopul Ghenadie al Râmnicului- Noului Severin şi a oficialităţilor locale. Castelul de Apă are 27 de metri înălţime şi este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. A fost construit în stil medieval. Construcţia a fost plătită dintr-un credit contractat de primărie la Casa Creditului Comunal şi Judeţean. Întreg sistemul avea o staţie de captare în amonte de oraş, uzina de apă care făcea decantarea, filtrarea şi sterilizarea şi, nu în ultimul rând, castelul de apă, prevăzut să facă distribuirea. El a fost proiectat astfel încât să fie ridicat din beton armat şi organizat în interior cu două rezervoare suprapuse. Capacitatea lor era de 1025 de metri cubi. Această construcţie, paradoxal, a trecut prin două războaie mondiale, fără urmări asupra imobilului. În timpul Primului Război Mondial, castelul a fost folosit de armata germană ca punct de observaţie, fiind cea mai înaltă construcţie de la acea vreme. Şi în timpul celui de-al doilea război mondial, în cupola superioară erau oameni care ţineau legătura cu comandantul escadrilei aflată deasupra Severinului şi direcţionau locurile pentru a fi bombardate. Odată cu trecerea timpului, oraşul şi-a continuat dezvoltarea, bazinele de decantare din Castel au devenit insuficiente şi s-a pus problema construirii unui al treilea bazin. Acesta se realizează în anul 1964 şi este amplasat în spaţiul podului peste ultimul planşeu de beton al construcţiei. A funcționat având acest rol până în anul 1980, când bazinele au fost golite, iar clădirea Turnului a fost folosită pentru birouri şi ateliere ale societății care administra la acea vreme alimentarea cu apă şi canalizarea oraşului. În decembrie 2010, Primăria Drobeta Turnu Severin a reuşit să obţină fonduri nerambursabile pentru reabilitarea Castelului de Apă. Castelul de Apă este structurat pe mai multe nivele care adăpostesc spații expoziționale, o galerie de artă și un punct de informare turistică. Turiștii au două variante de ajunge în vârful Turnului, fie cea mai scurtă, cu ajutorul unui lift, fie urcând câteva sute de trepte, efort care însă ar merita toți banii. Fiecare etaj este unic în felul lui. Turiștii pot afla despre istoria Turnului, prin obiectele de artă care au rămas de pe vremea când de aici se alimenta cu apă întreg municipiul. Picturi, înscrisuri și multe sculpturi, toate povestesc și te readuc parcă în vremea anilor de odinioară. După ce ai străbătut cele aproape 400 de scări și ajungi în vârful Turnului ai în fața ochilor o vastă panoramă a orașului.
Monumentul a fost ridicat imediat după primul război mondial (1930-1933). Proiectul construcției unui monument al eroilor la Turnu Severin s-a născut în 1924, când comitetul local al Societății “Cultul Eroilor” s-a adresat unor arhitecți pentru propuneri de planuri în referire. Decizia edificării monumentului s-a luat la 27 mai 1927, odată cu alegerea unui nou comitet al Societății „Cultul Eroilor”. În 1928 comitetul a hotărât să facă intervențiile necesare către Primaria Severineană pentru a obține un loc în Parcul Rozelor în vederea amplasării monumentului. La data de 10 iunie 1929 s-a hotărât amplasarea monumentului în Parcul Rozelor, în fața caselor Iorgu Tache Popescu și Dimitrie Burileanu. Monumentul era terminat la jumătatea lui iunie 1933, anul în care se sărbatorea Centenarul orașului Turnu Severin. Monumentul Eroilor a fost inaugurat la 4 iunie 1933. Monumentul conține o frumoasă criptă care adăpostește osemintele eroilor severineni și mehedințeni căzuți în luptele din Primul Război Mondial de la Alion, Cerna, Câmpia Severinului. Monumentul Eroilor Mehedințeni din Războiul Reîntregirii a fost dezvelit la 25 octombrie 1933 în prezența regelui Carol al II lea. După 1990 monumentul și-a recâștigat locul în conștiința publică severineană și mehedințeană, fiind locul de reculegere și de reîntoarcere la gloria și valorile românești perene.
Ales președinte al Societății „Teatrul orașului Turnu Severin”, Theodor Costescu, directorul prestigiosului Liceu “Traian” din localitate, a reușit doar în câteva zile să acopere întreaga subscripție de acțiuni, necesară pentru finanțarea construcției teatrului. Lucrările au început în anul 1912. Evenimentele din 1916 au găsit clădirea la „roșu”, dar acoperită. După înfăptuirea României Mari, Theodor Costescu și-a reluat preocupările ce-i fuseseră întrerupte de anii războiului. Continuarea lucrărilor era însă aproape imposibilă pentru că societatea nu mai dispunea de nici un fel de capital. În mai puțin de două luni, la chemarea insistentă a lui Costescu, se subscrie la împrumutul societății o sumă de câteva milioane de lei, bani dați atât de severinenii bogati, cât și de funcționari sau nevoiașii urbei. La suma astfel strânsă s-au adăugat un ajutor dat de Guvern și un împrumut de la Banca Națională. Piatra de temelie a Palatului Cultural “Teodor Costescu” a fost pusă în anul 1912 , dar în loc de sala de conferințe și spectacole cum se proiectase la început a fost realizat mărețul edificiu Palatul Cultural, care și-a putut începe activitatea în anul 1924. La 30 noiembrie 1924 s-a inaugurat această importantă clădire pentru Severin și pentru județul Mehedinți. Mărețul edificiu, opera arhitectului Grigore Cerchez, are un plan cu totul deosebit și a fost proiectată să cuprindă șapte săli mari: trei săli suprapuse cu destinația de bibiliotecă (Bibilioteca I. G. Bibicescu) , cinematograf și restaurant, formând aripa de nord; alte trei săli la fel așezate formează aripa de apus în care s-a aflat Muzeul “Dr. C.I. Istrati ”, salonul de festivități și Sala ajutătoare; iar a șaptea la mijloc între cele două aripi este marea Sala de teatru care a fost terminată mai târziu. Bibilioteca “I. G. Bibicescu” s-a instalat în anul 1925, vasta bibiliotecă fiind dăruita în anul 1920 de marele fiu al județului Mehedinți Ion I.G. Bibicescu, fostul guvernator al Băncii Naționale. Colecția deține 40.000 de volume cuprinse în 19 cataloage, pe specialități. Sala de cinematograf a fost înființată cu scopul asigurării unui izvor de venituri pentru societate, venituri care să poată acoperi cheltuielile de administrare și întreținere, ale acestui mareț edificiu. Inaugurarea sălii a avut loc cu filmul “Țigăncuța de la Iatac” . Sala are o capacitate de 450 de locuri. Prima reprezentație a avut loc în data de 30 noiembrie 1924, când Trupa Teatrului Național din București, în frunte cu artiștii mehedințeni Victor Antonescu și Ion Sârbu au jucat “Năpasta” de I. L. Caragiale și “Legea Iertării”. Restaurantul, inaugurat în iulie 1925, se află în aripa de sud al clădirii, la subsol. Edificiul inaugurat în 1924 n-avea însă terminată sala mare de spectacole. Cum nu mai primea sprijin de nicăieri, Costescu a apelat la ultima soluție salvatoare: și-a scos la mezat propria avere pentru interesul național. Theodor Costescu și-a vândut casa la un preț redus și a locuit în clădirea teatrului, umilit și uitat de către contemporani. Apoi a ajuns într-un sanatoriu bucureștean unde și-a și dat obștescul sfârșit, pe 25 martie 1939. Singura apreciere care l-a emoționat până în străfundul inimii a fost, fără îndoială, alegerea sa, în 1934, ca membru de onoare al Academiei Române.
Hala Radu Negru este una dintre clădirile de patrimoniu din oraşul Drobeta-Turnu Severin, judeţul Mehedinţi. Se află în Piaţa Radu Negru, în ea aflându-se, astăzi, magazinele mai multor particulari. Proiectul halei a fost realizat de inginerul primariei Turnu Severin, C.I. Gabrielescu, si a fost discutat pentru prima data în 1893, însă Consiliul Tehnic Superior a respins cererea pentru vicii de concepție. Dupa 1893, proiectul halei a fost reluat anual în discutiile Consiliului comunal, fiind refacut substantial în 1899, 1900 si 1903. După această dată, proiectul a revenit în discuţiile autorităţilor, iar în anul 1896, s-a luat hotărârea ca un împrumut să fie solicitat, pentru a ridica o hală din fier şi piatră, în care să fie depozitate alimentele ce nu erau vândute de pe o zi pe alta. Deşi Ministerul de Interne a fost de acord cu împrumutul, Consiliul Tehnic Superior a respins din nou proiectul, pe motiv că nu au fost repartizate cum trebuie gheretele din interior şi proiectul nici nu menţiona construirea unei gheţării în care să fie depozitată carnea. Abia în anul 1903 a fost acceptat proiectul unei hale, avizul fiind semnat, printre alţii, şi de Anghel Saligny. In martie 1904, Ministerul de Interne aproba proiectul constructiei halei de alimente Radu Negru, licitatia pentru constructie fiind adjudecata de Scarlat Petculescu, arhitect din Bucuresti. Lucrarile vor demara in primavara lui 1904 si se finalizeaza in 1905. Deşi lucrările au întâmpinat câteva obstacole, cum ar fi faptul că arhitectul nu a făcut rost de piatra dorită sau câteva lucruri ce ţineau de instalaţii, în cele din urmă, ele au fost finalizate. În anul 1906, în Hala Radu Negru a avut loc recepţia provizorie – comisia formată pentru a verifica lucrarea a ajuns la concluzia că hala a fost realizată în condiţii bune, dar trebuia să se intervină la asfaltare. Astfel, problemele au început să fie remediate, iar în anul 1907 s-a deschis, oficial, hala. Ea a fost dată spre folosinţă, însă asta nu a însemnat că lucrările de modificare sau îmbunătăţire nu au continuat. În anii următori, în clădire, a fost adăugată o hală de zarzavat, cea de alimente a fost îmbunătăţită, la fel şi gheţăria de peşte. Construirea Halei Radu Negru a fost deosebit de importantă pentru Drobeta-Turnu Severin, deoarece a reprezentat o etapă a dezvoltării arhitectonice a oraşului. Mai mult, o perioadă lungă de timp, a fost unul dintre punctele de referinţă ale centrului oraşului, alături de primărie şi de castelul de apă.
După ce oraşul Turnu Severin a fost reproclamat reşedinţă de judeţ, la 23 aprilie 1833, maiorul Ion Ciupagea s-a stabilit aici împreună cu soţia sa, jupâneasa Dumitrana. De numele lor se leagă şi temeluirea Bisericii “Maioreasa”. A fost ridicată la sfatul părintelui Mitrică din Cerneţi, pe atunci protoiereu. Deoarece avea o deosebită evlavie la Sfânta Fecioară, maiorul a hotărât ca biserica sa să fie sfinţită cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. A devenit astfel prima biserică şi singura din oraşul Turnu Severin care a fost închinată acestui mare praznic. Datorită tradiţiei populare, biserica este cunoscută şi cu numele de „Maioreasa”, de la funcţia pe care o avusese ctitorul ei. Biserica a fost ridicată în perioada 1842-1846 din dorinţa şi cu cheltuiala maiorului Ciupagea şi a soţiei sale. La sfinţire a fost prezent mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, pe atunci şi locţiitor de episcop la Râmnicu Vâlcea. Primul preot slujitor al bisericii a fost protopopul Mitrică din Cerneţi, prieten şi sfetnic apropiat al familiei de ctitori. Arhitectura iniţială a Bisericii „Maioreasa” avea trei turle: una mare deasupra naosului şi două laterale mai mici la pronaos, catapeteasma era de zid şi era împrejmuită cu un gard solid de cărămidă. Toate aceste lucruri s-au schimbat cu timpul. Aşa se face că în perioada 1871-1872 s-a desfăcut tâmpla şi s-a dărâmat zidul care separa naosul de pronaos. Vechea catapeteasmă a fost înlocuită cu una din tei, cu icoane frumos pictate de meşteri pricepuţi. Între anii 1881 şi 1884 s-a consolidat construcţia prin suprimarea celor trei turle, prin refacerea temeliei şi prin legarea cu cercuri de fier a întregii zidiri. În locul turlei centrale s-a făcut o boltă joasă, iar în locul celor două turle laterale s-a făcut o clopotniţă în stil gotic, susţinută pe patru coloane de zid masiv, în formă pătrată. În 1906, sub purtarea de grijă a preotului Iorgu Stănescu, s-a construit actualul pronaos pentru a servi serviciilor liturgice, capacitatea bisericii fiind neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioşi care îi treceau pragul. Tot în această perioadă a fost construită şi casa parohială a bisericii. Pictura originală a fost executată în stil bizantin de vestitul zugrav Alexie din Câmpulung. În 1902, după ce sfântul lăcaş a fost restaurat radical, pictura de la „Maioreasca” a căpătat o altă formă. Noua frescă a fost executată de pictorul Gheorghe Ioanid, unul dintre ucenicii marelui maestru zugrav Gheorghe Tattarescu, cel care pictase în anul 1872 Biserica Grecescu din Turnu Severin. Scenele biblice şi sfinţii din pronaos îi aparţin preotului-pictor Constantin Petrescu din Craiova. Icoanele împărăteşti (Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului) din pronaos şi din naos sunt anterioare picturii existente. Din încredinţarea mitropolitului Firmilian al Olteniei, pictura Bisericii „Maioreasa” a fost restaurată în anul 1957 de pictorul Iosif Keber din Târgu Jiu, cel care a zugrăvit şi icoanele de pe tâmpla Catedralei mitropolitane „Sfântul Dumitru” din Craiova. În 1974 biserica a fost din nou restaurată, pictura fiind recondiţionată de zugravul Nicolae Glăvan din Novaci-Gorj. Ultima restaurare a picturii a avut loc în anul 1992 şi a fost făcută de familia de pictori severineni Florica şi Eugen Papici.
Inițiativa construirii Parohiei Romano-Catolice a fost lansată în 1860, pentru satisfacerea nevoilor spirituale ale comunității de această religie din oraș, însemnată ca număr și stare materială. Astfel, în 1858, comunitatea catolică din Severin număra 600 de suflete, fapt ce determină numirea unui preot stabil. De asemenea, în anul 1860, N. A. Niculescu, fost prefect de Mehedinți, donează 2 locuri pentru construcția bisericii. Parohia Turnu Severin a fost înființată în 1861, prin numirea preotului franciscan Probus Szabo ca misionar stabil în zonă. Intermediar între comunitatea romano-catolică și autoritățile administrative pentru construcția bisericii a fost un timp dr. Carol Davila. Donația lui N.A. Niculescu nu a fost recunoscută de primărie decât în 1864, la intervenția autorităților centrale. În acest an încep și preparativele de ridicare a bisericii și, concomitent, a școlii comunității catolice. Divergențele dintre comunitatea catolică din oraș și Arhiepiscopia Romano-Catolică din București, au dus la amânarea începerii construcției bisericii până în 1885. Construcția a fost realizată în stil neogotic, biserica având următoarele dimensiuni: lungime 26 m, lățime 13 m, turla 28 m, cu o navă de 19 m lungime și 10, 5 m lățime, prezbiterul având 8, 25 m lungime și 5, 53 m lățime.Biserica a fost terminată și sfințită în 1887 de către Paul I. Palma, Arhiepiscop de București, însoțit de Hipolit Agosto, Episcop de Nicopole. Slujbele în noua biserică au început în 1888, iar hramul bisericii a fost fixat pe 8 decembrie („Neprihanita Zămislire”). Între anii 1903-1904, a fost finalizată turla, înzestrată cu trei clopote. Biserica a fost grav avariată în urma bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, dar a fost reparată ulterior. La începutul celui de-al doilea război mondial, Parohia a primit refugiați polonezi, printre care și preoții Eduard Degorski, Ladislau Welgorski și Stanislau Skudrzyk. În bombardamentele anglo-americane dintre 15 aprilie și 23 august 1944 a fost avariată biserica, fiind distruse vitraliile, orga și plafoanele. În toamna anului 1944, Arhiepiscopul Alexandru Cisar și Parohul Robert Lenz hotărăsc refacerea bisericii. În 1958 a fost renovat exteriorul bisericii. În 1961 s-a repus în funcțiune orga, care a fost reparată de Richard Wegenstein. Starea actuală a bisericii și a casei parohiale este foarte bună, deoarece între anii 1990-2000 s-au realizat multe lucrări. Actualmente, Biserica Romano-Catolică constituie locul de închinăciune pentru cele 187 de familii și circa 450 de credincioși din parohia din Drobeta Turnu Severin.
Evreii erau stabiliţi în Cerneţi încă dinaintea întemeierii oraşului Severin, erau însă numai 12 familii şi n-aveau nici o organizaţie religioasă sau şcolară. După întemeierea oraşului Turnu –Severin au venit, însă, mai ales de prin oraşele balcanice, mulţi evrei spanioli, iar din restul ţării sau din Austro-Ungaria, evrei de „rit German”. Comunitatea israelită din Turnu Severin s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din evreii de rit spaniol veniţi din Peninsula Balcanică şi din alte părţi ale României sau din fostul Imperiu Austro-Ungar – cei de rit german. Instituţii religioase s-au înfiinţat însă numai la Turnu Severin, după ce le-au fost consfinţite drepturile de împământenire, în urma războiului din 1877 – 1878. În oraşul Turnu-Severin, evreii existenţi aparţineau celor două rituri: spaniol şi german. Comunitatea de rit Spaniol număra 64 familii, care însumau 64 bărbaţi, 78 femei, 40 de fete şi 17 copii. Comunitatea de rit German număra 82 membrii cotizanţi şi 176 suflete. În ceea ce priveşte starea de prosperitate, este de reţinut că după război numărul lor s-a sporit cu mult faţă de ceea ce era mai înainte. Numărul lor era în continuă creştere – fie prin naşteri, fie prin venirea din alte părţi, făcând anual cuceriri noi în comerţul oraşului. În anul 1881, la 7 Iunie, comunitatea israelită-germană, prin reprezentanţii ei Ignat Sorunger şi Iacob Weiss, cer permisiunea de a construi un templu pe plaţul cu nr. 217, culoarea albastră, în centrul oraşului. Sinagoga a fost construită, dar cele două ramuri evreieşti – de rit spaniol şi de rit german – au rămas în continuare despărţite. Sinagoga era formată dintr-un singur corp de clădire de plan dreptunghiular. Faţada era neogotică, dar în partea superioară a acesteia apărea o friză de triforii de stil neoromanic. Interiorul avea un aspect bazilical cu trei nave încălecate de tribune cu arcade în formă de triforii, iar tavanul era casetat, în spirit neorenascentist. Chivotul plasat în partea răsăriteană a edificiului era în formă de absidă semicirculară. În urmă cu câţiva ani, singurul lăcaş de cult evreiesc din Drobeta-Turnu Severin a fost transformat în cabinet notarial şi de avocatură, după ce Federaţia Comunităţii Evreilor din România a vândut clădirea familiei Ilinca (acum, clădirea adăpostește un notariat). Potrivit Direcţiei de Statistică Mehedinţi, în judeţul Mehedinţi mai trăiesc acum 11 evrei. În perioada exodului evreiesc în Israel, mulţi dintre ei au plecat din Mehedinţi, astfel încât după 1996 nu s-a mai consemnat oficial comunitatea.
