Podul lui Dumnezeu este unicul pasaj natural rutier funcțional la nivel național, fiind un vestigiu al Peșterii Podului ce a rezultat prin surparea tavanului acesteia. Este cel mai mare pod natural al țării și al doilea ca mărime din Europa (30 m lungime, 13 m lățime, 22 m înălțime și 9 m grosime), dar singurul din lume deschis traficului rutier (inclusiv de mare tonaj). Ca alcătuire petrografică prezintă o structură masivă de calcare stratificate în bancuri de 1-2 metri, arcada din aval aflându-se într-o stare de conservare mult mai bună decât cea din amonte. Podul poate fi admirat în toată măreţia sa din Crovul Peşterii, de unde  se dezvăluie deschiderea spre Valea Pragului şi structura lui etajată formată din blocuri de calcar suprapuse, supuse eroziunii şi vremuirii. Privit din partea opusă, dinspre Valea Turcului, Podul se impune ca un arc uriaş, împietrit, pe sub care se admiră Dealul Peşterii şi seninul cerului. Localnicii au păstrat numeroase legende despre formarea Podului care explică denumirea de Podul lui Dumnezeu sau Podul Uriaşilor:

Din bătrâni se povestește că aici locuia Dracul, oamenii rugându-se lui Dumnezeu să-i scape de el. Atunci, Dumezeu, a lovit cu palma în tavanul peșterii, unde locuia Diavolul, care s-a prăbușit peste intrare. Dar Dracul a scăpat, ieșind pe cealaltă gură a peșterii și s-a agățat cu ghearele de vârful Dealul Peșterii. Dracu s-ar fi urcat apoi pe o stâncă, ce-i poartă numele: Stânca Dracului.

Altă legendă spune ca podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodim să treacă prin Tismana după ce oamenii l-au alungat din comună, punându-i în traistă o găină cu gâtul tăiat, o pâine și un cuțit, acuzându-l de furt. Pe la anul 1370, călugărul era în căutarea unei cascade care i s-a arătat în vis și deasupra careia trebuia să construiască o mănăstire. Din Ponoarele a plecat la Tismana, unde a ridicat mănăstirea (Tismana). Înainte de a pleca, el a blestemat apa de la Ponoarele, să fie fără pești și să o înghită pământul. Și chiar așa s-a întâmplat, pentru că pe cursul ei s-au construit 8 mori, iar în ea nu trăiește nici un pește. O altă legendă spune că podul a fost construit de Hercule.

Născut într-o familie veche de boieri, Anton Bibescu, avocat, diplomat și scriitor, era îndrăgostit de Corcova. Bibeștii dețineau în acest colț al Olteniei peste 2.000 de hectare de pământ. Și-au ridicat un conac și pe la 1920 au înființat plantații de viță-de-vie nobilă. Corcova a devenit în scurt timp locul preferat de Anton și Marta Bibescu pentru petrecerea vacanțelor. Moda era ca vara să stai la moșie și iarna să-ți cheltuiești banii în capitalele Europei, așa că odată ce florile umpleau dealurile, calești trase de cai îl aduceau pe Anton Bibescu la conacul de la Corcova. Corcova, ca moșie a Bibeștilor, a cunoscut perioada sa de glorie la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a sec. al XX-lea. Prințul Anton Bibescu a angajat un tânăr agronom francez pentru a se ocupa de podgorie, Aristoteles Sauget. Acesta, urmat de fiii săi, a făcut din Corcova un rai și mai ales, a inventat Corcovinul și Corcovelul, cupaje uluitoare având la bază cabernetul. Nici unul dintre tehnologii IAS-ului din perioada comunistă, unii chiar meritorii, nu a mai reușit să le refacă. De altfel, Corcova era locul preferat de petrecere a vacanței pentru Anton Bibescu și Martha Bibescu, precum și pentru o parte din prietenii lor celebri. Virgiliu Tătaru, publicist și istoric literar mehedințean consemnează în “Tragica aventură a spiritului”: „Prințul Anton Bibescu era mai mult decât convins că numai în aceste locuri din fermecătorea vale a Motrului își putea redobândi acel mereu căutat echilibru al trupului și al sufletului, pentru a porni din nou, cu nebănuite avânturi, cu sporite energii, pe valurile învolburate ale vieții, în căutarea eternului mister al destinului omului pe pământ. Aici, în conacul de la Corcova, îi plăceau mai ales primăverile, lăsându-se pătruns de amețitorul parfum al atâtor flori pe care le considera numai ale acestui pământ și pe care credea că nu le va mai întâlni nicăieri. Prințul iubea la fel de mult și toamnele Corcovei, trăia clipe de rară fericire când vedea întinsele podgorii copleșite de rod și când atingea, ca o mângâiere, strugurii dolofani și brumării care decantaseră miraculos comoara de aur a soarelui verii.” Tot în vremuri de demult s-au deschis ușile conacului pentru a-l primi pe Nicolae Titulescu. În acest loc unic din lume, după cum îl considera Anton Bibescu, și-a găsit inspirația și Mihail Sebastian. Prozatorul și dramaturgul era condamnat la domiciliu forțat, iar Anton Bibescu a făcut toate demersurile pentru a i se permite lui Mihail Sebastrian să locuiască în conacul de la Corcova. Acolo a petrecut luni de neuitat, timp în care a scris piesa de teatru „Steaua fără nume“, intitulată inițial „Ursa Mare“. Despre conac și împrejurimile sale s-a dus vestea până în Franța. Marcel Proust, bun prieten al prințului Anton Bibescu, își exprima, în scrisorile pe care i le trimitea acestuia, admirația față de aceste locuri, pe care și-ar fi dorit din tot sufletul să le cunoască: „Nume dragi, ca acela de Corcova, îmi erau atât de familiare și de apropiate ca Senlis și de o mie de ori mai dragi decât Bonnelles, și tremuram întruna să nu le văd în vreun comunicat și mă învinuiam că nu cunosc îndeajuns și altele pe care trebuie că voi le îndrăgiți și care sunt poate cunoscute prin amintiri de-ale tale, de-ale lui Emanuel, de-ale prințesei Bibescu. Cât de mult îmi sunteți în inimă în clipele acestea!“, îi scria Marcel Proust lui Anton Bibescu, care se afla la Corcova.

Clădirea a fost construită, conform tradiţiei de către Ghiţă Cuţui, căpitan de panduri şi de fiul său Constantin, în jurul anului 1815. Locul pe care a fost ridicată cula are legătură cu o poveste tragică din viața căpitanului. Soția sa a fost răpită de turcii din Ada-Kaleh. Pentru răscumpărare, pandurul a vândut o parte din pământ, clădind mai apoi cula. Constantin Cuţui a ctitorit în anul 1836 biserica ,,Sfinţii Împăraţi” aflată în apropiere, pictura fiind terminată în anul 1840 pe cheltuiala fiului sau, Mihalache. Casa-culă a fost devastată de către trupele de ocupaţie germane, în anul 1916, iar după 1930 Constantin I. Cuţui şi Ioana Cuţui au încercat o restaurare a clădirii, fără succes. După anul 1954 cula Cuţui a rămas în ruină până în anul 1963, când arhitectul Iancu Atanasescu întocmeşte proiectul de restaurare, iar din anul 1965 proiectul este preluat de către arhitectul Rodica Manciulescu care continuă lucrările până la finalizarea lor, în 1968.Până în anul 1990 aici a funcţionat un muzeu etnografic. Construcţia din cărămidă are formă dreptunghiulară cu două niveluri. Beciul, aflat la parter, are ziduri foarte groase care susţin o boltă cilindrică sprijinită pe cinci arce dublouri. La nivelul superior se ajunge pe o scară de stejar, zidurile casei scării fiind străpunse de metereze, prin care se apăra accesul în culă. Etajul, unde se află şi cerdacul, are mai multe încăperi a căror repartiţie a suferit, în timp, câteva schimbări. Tavanele sunt din grinzi tencuite, iar pardoseala din scânduri late de stejar. Pridvorul prezintă arcade trilobate, şase pe latura principală şi una la capul liber dinspre nord-vest. În exteriorul clădirii, faţadele sunt decorate cu mici panouri dispuse neregulat faţă de arcade şi panouri mari pe restul suprafeţelor de la etaj.

Culele sunt case fortificate ale căror denumire provine din cuvântul turcesc “zkule” care înseamnă turn. Ele au fost construite de boieri și boiernași pe moșiile lor din Oltenia pentru a se apăra de invaziile cetelor de turci (adalii, cirjalii, pazvangii) proveniți din raialele de la Dunăre. Răspândirea lor a fost largă pe întreg teritoriul Olteniei și în vestul Munteniei.

În apropierea culei se află biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena cunoscută și ca biserica Cuțuilor care a fost ctitorita în anul 1836 de către Constantin Cuţui, fiul căpitanului de panduri Ghiţă Cuţui. Ctitorul, murind  între timp, biserica a fost zugrăvită pe cheltuiala fiului său Mihalache în anul 1840. Ulterior biserica a suferit unele mici transformări, pardosindu-se în întregime cu ciment şi facându-se o uşă nouă. Biserica din căramidă are formă de navă cu pridvor, pronaos, naos şi altar cu doua turle.

Peștera Băluței, situată în satul Băluța pe Cheile Băluței, prezintă doua etaje: unul inundat aproape tot timpul, iar celălalt deasupra lui, un etaj fosil cu diferite formațiuni carstice. Pestera are o lungime de 248 de metri. Peștera Băluței este cea mai mare cavitate carstică penetrabilă a zonei carstice orientale, fiind o resurgență temporar activa, situată în apropierea talvegului Văii Rîieni. Galeriile sale se dezvoltă pe două etaje, dintre care cel inferior este constituit dintr-o succesiune de sifoane, cu conducte de presiune inundate aproape tot anul. Etajul fosil, dezvoltat în partea finală a peșterii, este legat de primul prin intersecții de galerii și puțuri; acesta prezintă zone prăbușite și forme de concreționare.

Peștera este ușor accesibilă mai ales în perioadele secetoase, necesitînd un echipament minim de protecție. Cheile Băluței sunt singurele chei de dimensiuni și importanță mai mare de pe teritoriul comunei Ponoarele, cu o lungime de circa 1km. Cheile Băluței se află în proximitatea satului Băluța, fiind mărginite de Cornetul Băluței și cel al Râienilor, cu altitudini ale pereților calcaroși cuprinse între 300-400m. Prin Cheile Băluței se realizează legătura cu stațiunea balneară Bala, urmând un frumos traseu împădurit favorabil practicării cicloturismului.

În anul 1967 aici s-au filmat secvențe pentru filmul românesc Dacii.

Ponoarele este o comună în județul Mehedinți, Oltenia, România, formată din satele Băluța, Bârâiacu, Brânzeni, Buicani, Ceptureni, Cracu Muntelui, Delureni, Gărdăneasa, Gheorghești, Ludu, Ponoarele (reședința), Proitești, Răiculești, Șipotu și Valea Ursului.

Alte atracții turistice din zonă sunt: Podul lui Dumnezeu, Biserica din lemn, Complexul carstic, Câmpul de Lapiezuri, Lacul Zăton, Peștera Ponoarele, Peștera Bulba, Pădurea de liliac.

Peștera Ponoarele, cunoscută și sub numele de Peștera de la Podul Lui Dumnezeu, Peștera de la Pod, Peștera Podului sau Peștera de la Podul de Piatră, este accesibilă turiștilor putând fii vizitată pe tot parcursul anului, se află într-un grad avansat de distrugere cu un număr mare de stalactite rupte și stalagmite dislocate din galeria fosilă. Peștera podului este situată la o altitudine de 337 metri. Lungimea sa este de 734 metri. Peștera este o străpungere hidrogeologică realizată de apele ce se strâng în lacul Zăton. Prezintă două intrări de dimensiuni mari. Galeria principală este subfosilă, la un nivel superior se găsește o galerie fosilă. În interior peștera prezintă un aven și o dolina ce au funcția de prea-plin, astfel încât atunci când nivelul apei în Lacul Zaton crește, apa urcă inundând peștera, pentru ca ea să se scurgă treptat odată cu scăderea nivelului din Zaton.

Galeria fosilă prezintă spații mari fiind bogat concreționată cu domuri stalagmitice, stalagmite, stalactite, draperii foarte lungi și stalactite fistulare. Peștera Ponoarele este opera apelor zatonului, care se drenau cândva prin galeriile ca și pe sub arcada Podului Natural, detașat acum de restul peșterii în urma unei prăbușiri. În peștera se adăpostesc numeroși lilieci din speciile Myotis, Miniopterus si Rinolophus. În perioada aprilie-august, în peșteră se poate întâlni o colonie de naștere formată din cca. 3000 indivizi, iar în perioada octombrie-aprilie, o colonie de hibernare de cca. 1000 lilieci. Deoarece liliecii nu numai că nu sunt periculoși pentru oameni, dar au și un rol important în menținerea echilibrului ecologic, ei trebuie ocrotiți. Peștera este ocrotită în cadrul rezervației naturale Podul Lui Dumnezeu de la Ponoarele. În afara Peșterii de la Pod, în zona podului sunt de remarcat de asemenea Peștera Zaton, situată în zona ponorului Zaton, care și ea este o peștera de prea-plin (are 105 m lungime). Echipament recomandat pentru vizitarea peșterii: cizme, salopetă, cască, cel puțin o sursă de lumină de persoană, grupuri de minim două si maximum zece persoane.

Isverna este o comună în județul Mehedinți, formată din satele Busești, Cerna-Vârf, Drăghești, Giurgiani, Isverna (reședința), Nadanova, Seliștea și Turtaba. Peştera Izverna este situată în apropierea satului Isverna din comuna omonimă situată în judeţul Mehedinţi. În apropierea satului Turtaba situat în comuna Isverna se desfăşoară anual o nedeie a mehedinţenilor: Târgul de la Turtaba care reuneşte pentru o zi întreaga spiritualitate a împrejurimilor. Este o pesteră mare, de peste 1,5 km parcursă în permanenţă de pârâul subteran. Peștera Izverna este o peșteră localizată în apropierea comunei Izverna, în Dealul Peșterii din Munții Mehedinți, la o altitudine de 390 m. Este o peșteră de peste 1,5 km lungime parcursă de un pârâu subteran. Peștera Isverna are cea mai lungă rețea de galerii subacvatice din România. Peştera a fost explorată pentru prima oară de biospeologul C. N. Ionescu pe o lungime de 200 metri. În 1914 el a publicat o descriere a acestei porţiuni, iar în 1951 P. A. Chappuis şi A. Winkler au făcut o descriere mai amănunţită. În perioada 1964-1967 V. Decou a făcut aici cercetări de biospeologie, iar în 1973, C. Goran a realizat planul peşterii apărut în 1976. O echipă a Cercului speologic Focul Viu” condusă de S. Roată, a recartat peştera în 1979 descoperind galerii noi, astfel că lungimea actuală era de 1500 m. În acelaşi an au început şi explorările cu scafandrul autonom, cu rezultate promiţătoare, explorări care au continuat în 1980 când Florin Paroiu şi Costel Vanau, pionieri ai scufundărilor din România, au fost primii care au trecut de Sifonul Verde, lung de 50 de metri, apoi de Sifonul Galben care este ceva mai scurt. A urmat o galerie prin care se putea înainta cu apa până la piept, contra curentului puternic. Această galerie se termina brusc cu Sifonul Negru, cel mai mare sifon din România, având peste 400 m lungime şi o denivelare negativă de 40 m. După 1990 Jacques Yves Cousteau a venit aici cu echipa sa de speologi şi scufundători. În ianuarie 2005, Gabor Mogyorosy şi Mihai Baciu au reuşit să treacă de Sifonul Negru, descoperind sute de metri de galerii post-sifon dintre care 300 de m de galerii active. Până acum au fost exploraţi 1800 m de la începutul sifonului negru. Explorarea continuă şi în prezent datorită potenţialului foarte mare şi descoperirii a noi sifoane la capătul galeriei emerse.

Pe Valea Morilor, cândva erau înșirate opt mori de lemn, utilizate la măcinarea tradițională a grâului si porumbului. Purtau denumiri în funcție de proprietarii lor, fiind particulare sau aparținând comunității. Pentru construcția lor meșterii pricepuți au folosit lemn de stejar si fag de pe teritoriul comunei.  „Pentru ca a fost alungat din comuna, nefiind lăsat sa ridice o  biserica, călugărul Nicodim a bles­te­mat râul, spunând că până în momentul când va fi înghițit de pământ, se va zvârcoli, de unde si învârtirea ciuturilor morilor de pe râu, de la izvor, sub stânca, până la panta care a dispărut. Primele trei mori construite sub piatra au fost ale bălucenilor si ponorenilor, urmate de moara răiculeasca – cu doua rânduri de pietre, moara tihoilor, martineasca și crăcucenilor. Erau singurele mori din Mehedinți organizate pe obști-neamuri, dar si neamurile din alte sate puteau sa macine aici, în baza unui regulament nescris. De luni până vineri în fiecare zi era programat să macine câte un neam, după care urma alt neam. Singura obligație a celui care folosea moara era să o păstreze curata, dar și să aducă mâncare pentru următorul „client”. Moara nu era folosită doar de neamuri, aveau acces persoanele și din alte zone, dar trebuiau să îndeplinească aceleași condiții: de a îngriji moara și de a aduce merinde. Dacă un călător era prins de furtună, se putea adăposti acolo, mânca ce era acolo, dar nu devasta spațiul”, explica Dumitru Borloveanu, fost profesor la școala din Ponoarele.,, Principiul de funcționare al acesteia era diferit de cel al morilor obișnuite: apa râului era dirijată printr-un tub către un butoi, unde se crea presiune. Apa împingea paleții sub forma de linguri ai axului vertical, care antrena piatra mișcatoare, poziționată pe orizontal. Între piatra și coș se află un dispozitiv (ciocos), care cu cât era lovit mai des datorita presiunii apei, ajuta la strecurarea unei cantități mai mari de boabe în locul de măcinat.   Acest lucru influența si calitatea făinii, dar proteja și moara, care măcina astfel  mai repede.

Biserica satului Costeşti  poartă Hramul Sfantului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Este aşezată în marginea de Sud a satului, pe o ulicioară şi este construită din lemn, pe zid de piatră, cu tindă, fără  turle şi fără  pictură murală. Localitatea Costești este un sat în comuna Balta din județul Mehedinți, situat în partea de nord a județului, în Podișul Mehedinți. Balta este o comună formată din satele Balta (reședința), Coada Cornetului, Costești, Gornovița, Prejna și Sfodea. Satul Costești este atestat documentar în secolul al XIV-lea, întemeietorul fiind Petre Medonea. Satul Costeşti   e amintit mai întâi în anul 1486, când are certuri cu Bratilovul. Legat de Valea Cernii prin poteca Tasna, este amintit şi în 1819. Spătarul Căciulat, beneficiarul cărții domnești din 1547 era descendentul lui Petre Medonea (genealogia din 1826). Din 1819 este catagrafiat ca sat pe moșie megieșească cu 37 de familii plătitoare de bir, după ce între anii 1721/1722 Fr. Schwantz a recenzat așezarea Ponor ca sat cu locuitori. Conform Catagrafiei bisericilor din 1845, Biserica Sfântul Nicolae din Costești a fost întemeiată la 1841. În anuarul 1900, este menționat anul 1788. La 1807, aici a avut loc o luptă între turcii din Ada-Kaleh, conduşi de Aga-Arghir şi ruşii şi sârbii veniţi de la Cerneţi, conduşi de Căpitanul Jitcu. Conform documentelor publicate în 1835, biserica este refăcută după un incendiu din 1805, ca urmare a unei lupte ruso-turcă. S-a stabilit în aceeași perioadă că biserica a fost ridicată de către Hagi Opran. În forma actuală, din biserica veche au fost păstrate o parte dintre icoane. Lacașul are pereții nezugrăviți menținând din aerul vechi al secolului al XIX-lea. Pridvorul deschis este susținut de stâlpi cu decor incizat ca și grindă care îi leagă. Bârnele sunt îmbinate în cap de cal, fiind folosite cuie de lemn pentru îmbinare, acoperite ulterior cu mortar. Basida altarului este pentagonală, retrasă față de restul construcției. Ușa de la intrarea în lăcaș este masivă, fiind decorată cu modelul frânghiei răsucite. Uşa bisericii de la intrare este facută dintr-o singură scândură, groasă de cca 10 cm şi foarte rezistentă; în mijlocul ei se gaseşte o ferestruică de cca 10 cm2, care este înfundată cu un dop de lemn de aceeaşi grosime. În interior, se păstrează icoane cu inscripții în chirilică, una dintre ele datând din 1835. Legenda şi bătrânii ne fac să credem că biserica datează cu mult înainte de 1800 şi că în ea s-ar fi adăpostit o poteră, pe  vremea luptelor dintre Turci şi Ruşi şi Sârbi, de care am amintit mai sus. Se zice că una din tabere, ocupând biserica, cealaltă tabară s-a apropiat de biserică să o ia cu asalt şi cu securile au făcut această spărtură din uşă, care se vede şi azi. Neputând să învingă tabăra adversă, se zice că prima biserică ar fi fost incendiată şi din ea ar fi rămas numai uşa, care se păstrează identic şi astăzi. La 1835, a fost refăcută de către locuitorii satului Costeşti şi acoperită cu şindrilă. Icoanele, vasele şi alte obiecte de cult datează tot de la 1835.