Racova este un sat în comuna Ilovăț din județul Mehedinți, Oltenia, România. Dintotdeauna preoţii care au slujit la Ilovăţ au fost slujitorii şi la biserica din satul Racova. Numele de „Racova” vine de la un husar ungur, dezertor, care s-a numit la început Racovski,  apoi şi-a luat numele Racoviceanu, urmaşii săi numindu-se Racoveanu. Racovski a venit pe aceste locuri în fruntea unei potere, să prindă pe haiducul Lagu ce avea ca preferinţă drumul pe culmea ce-i poartă azi numele. Ajungând în locul în care azi e situat satul Racova a hotărât să rămână aici şi să-şi întemeieze o familie. A luat legătura cu locuitorii satului Topolovăţ (azi sat dispărut), pe care i-a convins să-şi construiască locuinţe în apropierea izvoarelor. Aceştia şi-au transportat pe o sanie mare şi bisericuţa de lemn cu ajutorul a 25 de perechi de boi aşezând-o pe dealul ce poartă azi numele de Racoviţa. Bisericuţa datează din jurul anului 1820, iar în anul 1872 (după inscripţia veche) trece prin lucrări ample de reparare şi înfrumuseţare. În 1920, preotul Titu Teodorescu o reînfrumuseţează cu pictură nouă care se păstrează şi astăzi.

Vechea aşezare mehedinţeană Ciovârnăşani – localitate tipică pentru zona colinară de la poalele Carpaţilor Meridionali – este situată la 44 de grade și 35 de minute latitudine nordică si 23 grade și 10 minute longitudine estică, de-a lungul râului Coşuştea, la 27 km nord-est de Drobeta Turnu – Severin și 16 km de orașul Motru. Biserica cu hramurile ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și „Înălţarea Domnului” a parohiei Ciovârnăşani, comuna Şişeşti datează din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Este monument istoric de arhitectură cu nr. 1288 din lista anexa H.C.M. 1160, din 23 iunie 1955. Este înscrisă pe lista monumentelor istorice din 2004 cu cod de listă MH-II-m-B-10290. Clădirea datează din 1837 și este utilizată în prezent pentru săvârșirea slujbelor religioase. Textul vechii pisanii ne spune că această biserică s-a zidit în perioada 1837-1847 pe ruinile unei alte biserici, construită în 1650 de Lupu Buliga Mehedinţeanu – fost căpitan în armata lui Matei Basarab. S-a reparat radical în 1935, adăugându-se hramul ”Înălţarea Domnului”. Biserica are formă dreptunghiulară, construită în cărămidă şi mortar, cu pictură în frescă pe interior. Prezintă dimensiunea 14×6 m, cu absida altarului poligonală, retrasă faţă de zidul corpului principal, cu turla – clopotniţă octogonală deasupra intrării. Planul reprezintă o particularitate rar întâlnită, care învederează pătrunderea şi în mediul rural al gustului vremii pentru inovaţii și anume: lipsa pridvorului, înlocuit printr-o intrare lungă, îngustă şi joasă – 2 m înălţime la uşă, flancată cu o cămăruţă depozit şi de scara de acces la clopotniţă. Biserica cu hramurile „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi „Înălţarea Domnului” din localitatea Ciovârnăşani este un edificiu construit din cărămidă de bună calitate, cu mortar de var şi piatră de râu. Este de plan dreptunghiular, interiorul respectând spaţiul ritualului ortodox, în sensul compartimentării în altar, naos şi pronaos, iar pridvorul este înlocuit printr-o intare lungă, îngustă şi joasă de 2 m, flancată cu o cămăruţă depozit şi de o scară de intrare în clopotniţă. Dimensiunea este de 14×6 m cu absida altarului poligonală, retrasă faţă de zidul corpului principal şi cu turla clopotniţă octogonală deasupra intrării. Este de observat că spaţiul acestui interior apare împărţit în încăperi aproape independente, fiindcă pronaosul este separat de naos printr-un perete plin, prevăzut cu o deschidere centrală mai mare şi două deschideri laterale pentru trecerea dintr-o parte în cealaltă. La rândul său, naosul este separat de altar printr-o catapeteasmă de zid, în care sunt prevăzute deschiderile respective, conform ritualului otodox. Proscomidiarul este sugerat printr-o nişă pe peretele de nord şi închipuie staulul în care s-a născut Iisus Hristos, dar şi mormântul în care a fost pus. Tot aici este masa unde se păstrează sfintele vase necesare săvârşirii cultului. Naosul are forma dreptunghiulară, iar trecerea de la planul circular al cupolei se face prin intermediul pandantivilor, aceste triunghiuri sferice, concave ce rezultă  din spaţiul dintre traseul circular al cupolei şi cele patru arce majore ale naosului. Demarcaţia între naos şi pronaos este realizată printr-un zid străpuns de trei arcade, formula care menţine vie ideea unei departajări a naosului şi pronaosului, dar şi a unei comunicări, datorată posibilităţii de a percepe şi a proteja taina naosului, care nu se dezvăluie decât treptat, mărind bucuria descoperirii sale. Pronaosul este de plan dreptunghiular, având ca sistem de boltire calota cu structura pe pandativi. Biserica este construită din cărămidă şi piatră de râu, zidurile fiind groase de aproximativ 80 cm, iar acoperişul este din tablă galvanizată, la origini fiind acoperită cu şiţă în stil bizantin.Decoraţia exterioară este alcătuită dintr-un singur rând de arcaturi care ocupă toată înălţimea zidului.

Biserica cu hramul „Sfântul Grigore Decapolitul” este un monument istoric din localitatea Șișești, comuna Șișești, județul Mehedinți. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MH-II-m-B-10413. Biserica din Șișeștii de jos a fost ridicată între anii 1909-1935. Construirea ei a început la inițiativa unui comitet local, în frunte cu preotul Constantin Ionescu și membrii: Ion Trandafirescu (învățător), Ghiță Rovența (proprietar), aceștia fiind și epitropi, Ion Nițulescu (cântăreț), Constantin Partenie și Vasile Tudor. Lucrarea a fost încredințată arhitectului Achim Marcovici din Baia de Aramă. Până în anul 1910 a lucrat doar soclul, pentru care a primit suma de 3596 lei, iar restul până la 6000 de lei când a terminat soclul, din piatră cioplită, calcar alb, la înălțimea de 1 metru. Restul lucrării, până la acoperiș, a fost continuat de un meșter italian, Belinie, cu fiul său Napoleon, care au terminat-o în roșu până în anul 1914. Au primit pentru această lucrare suma de 12500 de lei, rămânând doar tencuielile și zugrăvitul. Până la sfârșitul anului 1914, a fost pus și acoperișul de frații Anton și Ignatz Vanderti din Drobeta-Turnu Severin, lucrat din tablă galvanizată. Din cauza unor certuri ivite între membrii comitetului parohial, ca și din cauza primului război mondial, lucrările au sistat. Au fost reluate mult mai târziu, ajungând să se termine cu pictura abia în vara lui 1935, executată de pictorul Ștefan Preda. Clopotul bisericii se află în turla cea mare și are greutatea de 45 de kg. Biserica a fost sfințită în data de 8 decembrie 1935. Ca aspect, prin arhitectură și proporții (28/8 m) biserica din Șișeștii de Jos este una dintre cele mai frumoase biserici din județul Mehedinți. E construită în formă de cruce, cu absidele hexagonale, pe un soclu înalt de piatră. Pe frontispiciu se găsesc trei icoane: în mijloc icoana hramului, Sfântul Grigorie Decapolitul, în dreapta icoana Sfântului Apostol Iacob, în stânga icoana Sfântului Apostol Toma.

Construită la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, biserica Mănăstirii Baia de Aramă reflectă trăsăturile stilistice ale perioadei de înflorire cultural-artistică din timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), înscriindu-se într-un curent artistic în care arhitectura Ţării Româneşti evoluează spre noile direcţii şi viziuni ale epocii brâncoveneşti. Potrivit tradiţiei locale, vechiul aşezământ monahal (iniţial a fost mănăstire de călugări) datează încă din jurul anilor 1400, din vremea Sfântului Nicodim de la Tismana. Un document din 1672 îl menţionează pe egumenul mănăstirii pe nume Evghenie de la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. În locul bisericii de lemn se zideşte însă actuala construcţie abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, în timpul egumenului Vasile Arhimandritul de la Hilandar, la îndemnul domnitorului Constantin Brâncoveanu care, între 9 şi 12 iunie 1695, fiind în trecere de la Cerneţi spre Tismana, încuviinţează şi sprijină ridicarea unui locaş de cult (domnitorul dăruieşte 300 de taleri spre folosul zidirii bisericii). Adevăraţii ctitori pot fi consideraţi Milco Băiaşul, vătaful minerilor din localitate, sârb de origine, care îl rugase pe domnitor să se pună piatra de temelie a noii biserici întru pomenirea fiului său, Milco, precum şi Marele Ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, rudă a lui Constantin Brâncoveanu, care va sprijini lucrarea în numele domnitorului. Din cauza incursiunilor turceşti, construcţia începe mai târziu, la 22 mai 1699 şi se termină la 7 mai 1703, când are loc sfinţirea bisericii. Zidirea propriu-zisă durează însă numai un an, deoarece zugravul, un anume Ivan, se iscăleşte în exteriorul tencuit la anul 1700. În jurul acestui an are loc şi decorarea picturală a locaşului de cult, de către renumitul pictor Neagoe şi ieromonahul Partenie din Tismana. Biserica este zidită din cărămidă şi bucăţi de zgură de la topitoriile minelor de aramă. Zidul de împrejmuire datează probabil din aceeaşi vreme cu biserica, fiind original din piatră de munte legată cu mortar de var nestins, amestecat cu pământ. Mănăstirea şi-a început activitatea încă din anul 1703. Funcţionând ca schit, aşezământul a fost ulterior (înainte de anul 1718) închinat Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Din întregul schit s-au păstrat doar stăreţia, devenită după secularizare casa preotului şi biserica devenită de mir. Chiliile de zid ce ocupau partea dinspre deal a incintei mănăstirii s-au dărâmat cu timpul. La anul 1890 se locuia încă în ele. În ianuarie 2008 s-a reînfiinţarea Mănăstirea Sfinţii Voievozi din oraşul Baia de Aramă, ca mănăstire de călugăriţe sub jurisdicţia Episcopiei Severinului şi Strehaiei, şi având ca stareță pe monahia Isidora Rusu, urmând a funcţiona în cadrul Protoieriei Baia de Aramă, iar din anul 2011 a fost aleasă ca stareță a mănăstirii monahia Mihaela Păiuş.

Pictura murală

Decoraţia interioară foarte frumoasă întregeşte valoarea întregului monument. Pictura originală este executată din pridvor până în altar în tehnica a fresco, păstrându-se integral şi este specifică decoraţiunii interioare de sfârşit de secol XVII, începutul secolului XIX din teritoriul românesc aflat între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, când o serie de edificii cu destinaţie religioasă poartă amprenta renumiţilor pictori regionali, cum sunt şi Neagoe şi ieromonahul Partenie de la Mănăstirea Tismana. Arta portretistică este pusă în evidenţă de chipurile sfinţilor sârbi: Sfinţii Cuvioşi athoniţi Simeon şi Sava (1200; 1235), tată şi fiu, foşti domnitori ai Serbiei, Ştefan Duşan (1308-1355), Sfinţii Mucenici Chiric (în vârstă de 3 ani) şi mama sa Iulița, pictaţi la cererea arhimandritului Vasile şi a lui Milco. Subiecte ca Sfântul Sava şi Simeon, Sfântul Nicodim, pruncul culcat pe disc sunt inspirate din pictura catoliconului Mânăstirii Hilandar, relevând şi influenţe externe asupra canonului pictural tradiţional specific fondului artistic românesc ce se cristalizase până în acea perioadă. Astfel, portretul marelui domnitor sârb Ştefan Duşan (1331-1355) ce se află în pronaos, asemănător cu cel de la Hilandar, pare a fi singurul din ţară. Prin modul artistic de realizare a portretului este exprimată toată veneraţia ctitorului Milco Băiaşul şi a primului egumen Vasile Arhimandrit pentru eroul naţional al ţării lor de origine. Specifice stilului brâncovenesc sunt şi tablourile votive.

Firizu este un sat în comuna Ilovăț din județul Mehedinți, satul era cunoscut în perioada comunistă pentru faptul că aici locuia cel mai bătrân român, Ilie Stamate, zis Mandău, cel mai vârstnic bărbat din România, care a murit în anul 1966 la vârsta de 138 de ani. Numele mânăstirii arată că aceasta era legată de locurile Coşuştei, şi de acestă apă care trecea printr-o zonă populată, pe vremuri, aşa cum arată şi numele unor sate care au dispărut acum din acestă. Cea mai veche şi sigură menţiune a ei o constituie un hrisov din 10 aprilie 1493, din timpul lui Vlad Călugărul care aminteşte de un egumen de Coşuşte care a fost martor al vechilor proprietăţi ale Vodiţei trecute de mânăstirea Tismana. Aşadar cele trei mânăstiri : Vodiţa, Crivelnic şi Tismana, trebuie puse în legătură cu ideea apărării ortodoxismului românesc care se confrunta în acele vremuri îndepărate cu catolicismul aflat în expansiune. Nu întâmplător toate cele trei mânăstiri ca şi Schitul Topolniţei, aflat tot în apropiere, sunt legate de numele lui Nicodim care este considerat întemeietor al lor. Aceasta înseamnă că domnitorii Ţării Româneşti din acea vreme (Vladislav, Radu, Dan I  şi Mircea), toţi din familia Basarabilor, şi-au propus să întemeieze aici mânăstirile ca pe nişte bastioane de rezistenţă în lupta pentru apărarea hotarelor ţării. Şi nu întâmplător cel care a fost investit cu această misiune de înălţare a fost tocmai călugărul Nicodim, cel care-şi făcuse ucenicia la Muntele Athos. Cel care a clarificat problema Crivelnicului a fost profesorul Al. Bărcăcilă care a făcut aici săpături arheologice în anul 1936 asistat fiind de Aurel Decei şi Ioan Berciu. S-au descoperit resturi ceramice, o râşniţă, obiecte de metal, 2 monede de argint şi mai multe morminte. După felul cum au fost îngropaţi oamenii putem trage concluzia că erau călugări (aveau capul pus pe câte o cărămidă şi nu erau în sicriu). Descoperirea cea mai interesantă a lui Bărcăcilă a fost însă aceea că aici, avem de-a face cu două mânăstiri : Coşuştea I şi Coşuştea II. Prima biserică este zidită numai din piatră, iar a doua are printre rândurile de piatră şi rânduri de cărămizi la o anumită distanţă : primul strat de cărămidă pe alocurea dublat marchează în interior, ca şi în exterior, începutul elevaţiei bisericii II peste partea păstrată din biserica I. Arheologul stabileşte nişte raporturi precise între cele două biserici, subliniind importanţa primei construcţii care avea ziduri groase de 2-3 metri.Descoperirea cea mai importantă se crede că au fost rămăşiţele unei inscripţii slave pe o piatră de mormânt pe care Al. Bărcăcilă a reconstituit-o: cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sf. Duh ridicatu-s-a acest cinstit şi dumnezeiesc hram al Sfântului … în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului domn Io Basarab Voevod, de robului lui Dumnezeu ju (pan) Hamza … în anul 6983(1475), aceasta fiind şi pisania bisericii. Concluzia pe care cercetătorul o trage este că această mânăstire a avut un rol strategic, ilustrând o politică fermă a domnitorilor români de a apăra hotarele ţării.

După tradiție, prima biserică a fost zidită de Sfântul Nicodim (secolul al XIV-lea. Biserica actuală, în forma de cruce, a fost ridicată în anul 1646, de ctitorul Lupu Buliga. A fost pictată în anul 1673, în frescă, stil bizantin, de zugravii Grigore „Grecul” și Dima „Romanul”. Remarcabilă este tema „Judecata de Apoi”, pictată în fațada exterioară vestică, la fel ca la mănăstirile din Moldova. După secularizare (1863), schitul a fost părăsit și reînființat în 1930. În anul 1932, Comisia Monumentelor Istorice a făcut reparații parțiale și s-au reconstruit trei chilii. S-au executat reparații și restaurari, prin grija Î.P.S. Părinte Nestor, Mitropolitul Olteniei. În ultimii ani s-a construit un corp de chilii și un dig pentru prevenirea inundațiilor.

Mănăstire este situată la NV de orașul Drobeta Turnu Severin, la cca 10km pe șoseaua Drobeta Turnu Severin-Motru, ramificația localitații Izvorul-Bârzii. Cei care folosesc mijloacele publice de transport pot veni cu autobuzele orășenești din piața orașului, care merg în satul Schitul Topolnița de mai multe ori pe zi. Din stația de autobuz a satului se merge pietonal spre direcția vest (prin sat) 1,5 km și apoi la dreapta, prin pădure, 1,5 km. Intrarea în mănăstire se face pe sub clopotniță printr-o poartă masivă de lemn pe care sunt sculptați de la stânga la dreapta: Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Apostol Pavel, Sf. Apostol Petru și Cuviosul Nicodim Sfințitul.

Scurt istoric: biserica actuală a Mănăstirii Topolnița este construită pe vatra unei biserici mai vechi care, după tradiție și unele documente mai vechi, ar fi fost zidită de Nicodim ctitorul Tismanei cam în vremea lui Radu I ( 1374-1375). Dar există și lucrări care arată că a fost construită în locul unei sihăstrii din sec. al XV-lea. Construcția actualei biserici datează din 1646, ctitorii ei fiind Lupu Buliga, vel Căpitan în timpul lui Matei Basarab și al soției sale Stanca. Mormintele lor se găsesc pe dreapta, în pronaosul bisericii. Inscripția de pe mormântul lui Buliga menționează că s-a luptat cu cazacii și cu moldovenii la Teleajen pe care i-a învins categoric. În stânga pronaosului este mormântul Stoichiței, fiica lui Buliga, moartă în decembrie 1653. După 1864, în urma secularizării averilor mănăstirești, schitul a fot părăsit și chiliile construite în 1640 s-au distrus. În anul 1912, Comisia Monumentelor Istorice face reparații parțiale și reconstruiește 3 chilii, iar în 1930, Episcopia Râmnicului și Noului Severin reînființează viața monahală la schit, numindu-l ca stareț pe Ieromonahul Calistrat Proca. Între 1933-1942 este stareț Filip Florescu, cel car în 1937 reușește să mai construiască 2 chilii din lemn. Din 1943, la conducerea schitului a fost starețul Grațian Rudoc. Acesta a confecționat în 1948 tot mobilierul din biserică, pe care l-a sculptat singur. În 1994 încă se mai făceau lucrări de restaurare și reparații începute cu ani în urmă.

Aprecieri tehnice: Biserica are ziduri groase din cărămidă și de piatră. Sub strașină, în exterior, are mai mult rânduri de cărămidă în relief ( așezate pe muchie). Are o turlă mare de zid pe noas, acoperită cu țiglă Biserica este acoperită cu șindrilă. Este compartimentată în altar, naos și pronaos (care este mai puțin încăpător decât naosul). Pronaosul este delimitat de naos printr-un zis acre are deschisă o intrare cât o ușă. Ferestrele sunt înguste.

Pictura: A fost făcută în 1673 de fiul lui Lupu Buliga. Jupân Curea vel paharnic, pe cheltuiala sa, și este lucrată de zugravii: Gheorghe Zuc, grec, și Dima, vlah, în frescă stil bizantin. Frescele originale se mențin și astăzi. Au fost spălate în anul 1920.Pe fațada exterioară vestică se remarcă pictura cu tema: Judecata de Apoi, asemănătoare mănăstirilor din Moldova. Unele inscripții din biserică fac cunoscuți stareții din anii: 1646, 1700, 1811, 1817. Între zidurile schitului Topolnița, Ghiță Cuțui Olteanul și Simion Mehedințeanu, căpitan din oaste de panduri ai lui Tudor Vladimirescu, și-au asigurat un loc de refugiu și de rezistență. Faptul acesta este consemnat pe o placă memorială aflată la intrarea în mănăstire, pe zidul clopotniței. Mănăstirea se prezintă și astăzi cu un turn de strajă și ziduri înconjurătoare.

Pădurea de liliac de la Ponoarele

Pădurea de liliac Ponoarele, cu o suprafață de 20 de ha. Aceasta reprezintă o rezervație botanică și are caracterul de unicat atât prin speciile floristice cât și prin fauna specifică. Pentru a ajunge la pădure pe jos se poate pleca din centrul comunei, de la școală, pe Valea Morilor urmând firul apei și urcând apoi pe Dosul Mare până în Valea Prislopului, pe o potecă marcată turistic. În acest traseu poate fi admirată moara Crăcucenilor și bisericuța de sub Stei. Deplasarea se poate face și cu autoturismul, plecând tot din centrul comunei, pe lângă căminul cultural, traversând cătunul Tihoi și mergând apoi în direcția Delureni. Influența climei submediteraneene a favorizat aici dezvoltarea unei flore specifice: liliacul, frăsinica, vișinul turcesc, mojdreanul, păducelul, cărpinița și mult admirata lalea neagră. Fauna reprezintă câteva specii rare, ocrotite de lege: vipera cu corn, scorpionul și broasca țestoasă. Pădurea poate fi admirată în deplinătatea frumuseții sale, mai ales la începutul lunii mai, când devine un adevărat covor de flori de liliac și frăsinică,  un parfum îmbietor. Acum are loc sărbătoarea liliacului, o manifestare folclorică de interes național, la care, în amfiteatrul natural al văii Prislopului, se întrec formații și soliști de renume. Această manifestare atrage un mare număr de turiști din întreaga țară.

Lapiezurile reprezintă forme carstice deosebite pe care apa le-a încrustat în calcare. Ele au forma unor caneluri fiind adevărate riduri brăzdate de timp pe suprafeţele calcaroase. Şanţurile depăşesc uneori 4-5 metri lungime şi au o adâncime de până al 30 cm, asemănându-se cu nişte coridoare tăiate în rocă în care a apărut vegetaţia: lumânărică, cimbrişor, urzici. În cadrul castrului din Ponoare sunt cunoscute trei asemenea vetre de lapiezuri. La intrarea în comună, pe partea dreaptă, se află lapiezurile de la Brăzişori, prezentând forme masive şi rotunjite „căpăţâni de calcar ce seamănă cu nişte căpiţe”. Lapiezurile de pe Cornetul Mare au forme mai simple şi mai puţin spectaculoase. Cele mai cunoscute şi mai interesante sunt lapiezurile din Dealul Peşterii care formează două câmpuri distincte: Câmpul Cleopatrei şi Câmpul Afroditei, numite astfel după cele două frumuseţi ale antichităţii. Ele se întind ca două vetre de flori albe, cenuşii şi reci pe suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi. Câmpul Cleopatrei se află chiar deasupra ieşirii din peşteră şi este cel mai compact şi fascinant dintre toate. La o distanţa de 200 m spre sud se află Câmpul Afroditei, de dimensiuni mai mici şi cu canale mai adânci în care s-au instalat câteva forme de vegetaţie reprezentate printr-o tufă de fag pitic, de formă rotundă. Aceste câmpuri constituie adevărate unicate la nivel european, formate sub altitudinea de 600 m

Staţiunea Bala dispune de rezerve apreciabile de apă minerală şi nămol terapeutic, fiind profilată pe cura internă şi externă. Izvoarele minerale se găsesc pe Valea Chiciora, mic afluent al pârâului Râieni.

Nămolul terapeutic este utilizat în reumatism degenerativ, reumatism articular, stări alergice după reumatism sau infecţii, afecţiuni ginecologice, afecţiuni ale sistemului nervos periferic, sechele musculo-articulare după traumatisme.

Indicaţii terapeutice:

– reumatism articular;

– reumatism degenerativ;

– stări alergice după infecţii sau după crize acute de reumatism;

– afecţiuni ginecologice;

– afecţiuni ale sistemului nervos periferic;

– sechele posttraumatice ale muşchilor şi articulaţiilor.

Resursele de tratament:

– factori terapeutici naturali şi anume izvoare mezotermale slab sulfuroase oligometalice;

– nămol sapropelic.

Proceduri de tratament:

– băi galvanice;

– băi cu ape minerale încălzite sau reci;

– împachetări cu parafină;

– curenţi diadinamici, ultrasunete;

– aerosoli;

– masaj terapeutic.